Sunt tămâie în probleme de politică externă. Nu pot înțelege de ce „Orienturile”, cel Apropiat, sau Mijlociu și cel Îndepărtat țin pe rând, uneori toate odată, deschiderea buletinelor de știri și dau în câteva secunde ocolul pământului pe canalele agențiilor.
„Atacul comis vineri împotriva unei moschei în estul Egiptului s-a soldat cu ...”, „O rachetă siriană a explodat, joi, în sudul Israelului, a anunțat...”, sau „Junta militară din Myanmar a folosit arme letale împotriva...” sunt știri care aproape nu mai fac pe nimeni să tresară. Vești potrivit cărora este căutată o familie care s-a rătăcit pe munte, într-o excursie, sau că o pisicuță a salvat un șoricel de la înec dintr-un castron cu lapte, emoționează infinit mai mult decât știrea că o rachetă trasă de niște ăia de la Hamas a lovit un autobuz israelian.
Să înțelegi ce se întâmplă prin aceste zone ale lumii, să pricepi cauzele și să ai idee în privința posibilelor soluții, sunt adevărate aventuri în domeniul cunoașterii multidisciplinare. Fără noțiuni serioase de istorie, istoria religiilor, geografie fizică și economică, politică regională și internațională, economie regională și relații economice internaționale și sunt departe de epuizarea „tablei de materii” necesare, nu faci nimic. Altfel, este imposibil să ai vreo părere cât de cât aproape de realitățile lumilor din aceste Orienturi, nu poți emite decât opinii din categoria „Zise și nea Ion, că este și el om”.
Spuneam acum vreo două-trei editoriale că Israelul poate fi un model de urmat în situațiile grave, de care nicio țară din lume nu este ferită la nesfârșit. Aveam în vedere atât modul în care au combătut Pandemia, cât și modul în care au gestionat militar atacurile teroriste ale Hamas. Eram de părere că Modelul de succes este Încrederea cetățenilor în conducătorii lor! Găseam că această Încredere este componenta principală, cea care a făcut ca evreii să înăbușe o pandemie și să fi făcut față cu brio unui un atac terorist în formă continuată. Nu căutam nici atunci și nu caut nici acum să scriu despre cine are dreptate pe acolo. Cum ziceam mai sus, aș fi ridicol să fiu un alt Nea Ion, de care rețelele de socializare și nu numai sunt pline.
Ne puteți urmări și pe Google News
Cu totul altceva m-a făcut să scriu: o mică știre apărută pe un site serios, cel al publicației „The Jerusalem Post”. Potrivit acesteia, nepoata șefului Hamas, Ismail Haniyeh, este tratată de cancer într-un spital israelian. Tânăra în vârstă de șaptesprezece ani este internată în Clinica „Ichilov”, parte a Centrul Medical „Sourasky”, din Tel Aviv, de mai bine de o lună. Internarea și tratamentul nepoatei șefului Hamas, care a constat printre altele într-un transplant de măduvă osoasă, s-au petrecut după declanșarea atacurilor teroriste Hamas cu rachete, chiar în timpul operațiunii „Gardianul Zidurilor”, aceea de răspuns a forțelor militare israeliene. Reacția purtătorului de cuvânt al spitalului la întrebările presei a fost una cât se poate de simplă și clară: „Jurământul hipocratic îl face pe medic să trateze fiecare persoană bolnavă și rănită care îi vine în cale”. Absolut normal, spun eu! De altfel, acest aspect nu-mi pare normal doar mie, medicilor israelieni și unei părți a opiniei publice israeliene, ci și familiei șefului Hamas, Ismail Haniyeh.
Astfel, la începutul anului 2012, autoritățile israeliene au acceptat o cerere de călătorie a surorii lui Haniyeh, Suhila Abd el-Salam Ahmed Haniyeh, și a soțului ei grav bolnav, pentru un tratament cardiac de urgență care nu putea fi tratat în spitalele din Gaza, rezolvat la Centrul Medical Rabin din Petah Tikva. O altă nepoată a lui Haniyeh a fost tratată într-un spital israelian în noiembrie 2013, iar soacra sa a fost tratată într-un spital israelian în iunie 2014. În octombrie 2014, la câteva luni după războiul Israel-Gaza din 2014, fiica lui Haniyeh a petrecut o săptămână într-un spital israelian din Tel Aviv pentru tratament de urgență după ce a suferit complicații în urma unei proceduri de rutină. Dacă nu ar fi vorba despre sănătatea unor ființe umane, m-ar umfla râsul. Pentru șeful Hamas, „Războiul Sfânt” este mișto, dar doar până vine vorba că dușmanul de moarte poate salva viețile celor dragi, iar „Cămașa morții” nu este îmbrăcată direct pe piele, ci peste tricoul interesului de familie.
Ceea ce mi se pare însă că ține de-a dreptul de halucinant, de demența în care nu de puține ori Istoria îl așază pe om, este că fix în zilele în care viața nepoatei era salvată grație transplantului efectuat de medicii evrei, unchiul, șeful Hamas, Ismail Haniyeh, mulțumea într-o apariție televizată Iranului, pentru că i-a furnizat armament în conflictul împotriva Israelului.
Recomandările noastre
