Chiar de la depărtare, pot vedea flăcările lumânărilor protejate de umbrele. În fața blocului în care se află paraclisul e destul de multă lume. Mă cuprinde, ușor, rușinea. Oare să mai merg? E 00:20… Am avut o seară cu provocări, iar Anastasia, fetița mea, a adormit numai pe la 00:10… Am lăsat-o dormind, în grija mamei de la Botoșani, și am plecat, în grabă, să prind slujba Învierii.

Mă apropii, sfios, de intrare. Nu am nici măcar lumânare, pe lângă faptul că am ajuns târziu. Am nevoie de una, cât de mică, nu am pretenții pentru o lumânare mare, fastuoasă. Îi cer doar Domnului, în gând, să nu îmi spună că nu mă cunoaște, ca și fecioarelor nebune, din Evanghelie, care au ajuns la „nuntă” după ce ușa s-a închis. Prind curaj. Ușa e deschisă.

Îmi cumpăr o lumânare mică și ies din nou afară. Mă așez lângă o prietenă. Din marsupiul ei, doi ochișori mici și albaștri, cu pleoape îngreunate de somn, mă privesc curioși. Îmi pare rău că nu am luat-o și pe Anastasia cu mine. A dormit foarte rău în ultimele nopți și am zis că o las să doarmă, ca să nu fie mârâită la Sfânta Liturghie. Încerc să profit de faptul că sunt doar eu și că, pentru prima dată, de ceva vreme încoace, mă pot bucura de slujbă, fără să fie nevoie să stau mereu cu ochii pe cea mică.

Părintele cădește. Ajunge, la un moment dat, în fața ușii și privește către oamenii de afară. Chipul și privirea îi sunt încărcate de fericire și strigă, cu bucurie, „Hristos a Înviat!”. Am avut senzația că în ușa bisericii stă un tată care se bucură când își vede copiii reîntorși acasă. Și cam așa și e. Ne-am reîntors acasă, după ce Paștele anterior am absentat cu toții.

Îmi amintesc gustul amar, al anului trecut, când am petrecut Marele Praznic, acasă, stând în fața unui ecran. Înghit, parcă încercând să uit această amăreală, cât mai repede. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit ca anul acesta să fiu, cu adevărat, la slujbă, chiar și așa, cu întârziere. Cât de frumoase sunt cântările Învierii!

Fericirea de pe chipul părintelui nu e doar pentru întoarcerea noastră. E, în primul rând, pentru faptul că a Înviat Hristos! Despre asta este, de fapt, Paștele, nu despre ouă roșii, cozonaci, miel și iepuraș. La fel cum nici Crăciunul nu este despre brad, cadouri și Moș Crăciun. Păcat că, lăsându-ne cuprinși de toate pregătirile pentru sărbătoare și pentru masa festivă, uităm adevărata însemnătate a acesteia și uităm și de adevăratul ospăț ce ne așteaptă la Sfânta Liturghie. Hristos a murit și a Înviat pentru ca noi să putem fi părtași la acest ospăț. Despre asta este, de fapt, Paștele. Despre jertfa lui Hristos, pentru ca noi să ne putem mântui, despre iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu, care Și-a dat viața pentru noi.

Îmi amintesc, astfel, de fiecare sărbătoare de Paște pe care am trăit-o, pentru că absolut toate au în comun fericirea de pe chipul părintelui și strălucirea din ochii acestuia când spune oamenilor din biserică „Hristos a Înviat!”, cuvinte care confirmă, oficial, terminarea postului și începutul bucuriei. E unul dintre momentele pe care le aștept cu nerăbdare la slujba de Înviere. Inima îmi ajunge, printr-o închidere de pleoape, la schitul „Sfântul Ioan Evanghelistul”, din Găbud, și transpun acest moment și acolo, unde, cu siguranță, această fericire se află și pe chipul duhovnicului meu.

Văd această imagine de parcă aș fi și eu prezentă. Mă apucă dorul și inima mea ajunge, în același timp, și acasă, la părinții și frații mei și îi văd de parcă aș fi și eu acolo. Și inima mea ajunge, deopotrivă, și la bunica, și la ceilalți membri ai familiei, și la prietenii mei și sufletul îmi cântă, împreună cu toți cei dragi, „Hristos a Înviat!”. Sunt înconjurată, fizic, de persoane, dar și la mine în suflet este plin de oameni. Învierea e o sărbătoare a bucuriei și a comuniunii! Duhovnicul meu spune: „Bucuria adevărată se cere împărtășită! Cei care trăiesc în bucurie nu suportă gândul să fie singuri în bucurie!”

Și, dacă tot am vorbit despre oamenii din sufletul meu și despre împărtășirea bucuriei, chiar dacă mă pot bucura de slujbă, lipsa fetiței mele devine deranjantă. Oare de ce am lăsat-o acasă? Oare nu s-a cerut ea să meargă la Înviere stând așa de mult trează? Anastasia înseamnă Înviere! Cum am putut să nu o fac părtașă la asta? Aștept să vină dimineața, să ne îmbrăcăm în straie populare și să mergem, împreună, la ospățul Sfintei Liturghii. Dar, până atunci, aștept să ajung acasă, să o îmbrățișez, să îi cer iertare și să îi șoptesc la ureche „Hristos a Înviat!”. Sunt convinsă, însă, că știe deja!

Fotografie: Vlad Valean ” Photography”