NATO vs. Pactul de la Varșovia. Cum au început cele două blocuri politico-militare Războiul Rece.

NATO a pornit în Războiul Rece, evident, cu un avantaj mult mai mare, atât ideologic, cât și logistic și militar. Statele membre NATO au aderat, prin voința lor liberă, cazurile ca opoziția franceză fiind relativ izolate.

NATO vs. Pactul de la Varșovia - politica

Planul Marshall din 1947, care a început să opereze efectiv din 1948,  a dus la refacerea economică, iar economia de piață a dus la finanțarea programelor de înarmare ale NATO.

Pactul de la Varșovia se baza pe relația dintre URSS și celelalte state care erau sateliți, adică o relație de tip metropolă-colonii.

O posibilă explicație a fondării Pactului de la Varșovia la 6 ani după NATO este faptul că până în 1949, URSS a trebuit să impună regimuri politice fidele, ceea ce nu i-a fost tocmai ușor din 1945 până în 1947, din cauza opoziției forțelor democratice.

Singura țară din Blocul de Est unde comuniștii au avut un scor mare, obținut în alegeri cât de democratice puteau fi la acea dată, a fost Cehoslovacia, unde comuniștii lui Klement Gottwald au obținut circa 38%.

În România, în noiembrie 1946, comuniștii au realizat un fals grosolan, la alegerile din 19 noiembrie 1946.

În Iugoslavia, mareșalul Iosip Broz Tito a început o distanțare de politica lui Stalin destul de repede după război, mai exact din 1948.

NATO vs. Pactul de la Varșovia - armata

În plus, URSS avea trupele Armatei Roșii masate în toate statele comuniste, mai puțin Iugoslavia și Albania, după principiul enunțat lui Milovan Djilas, „unde ajunge armata unui stat, aceasta aduce cu ea și sistemul politic”.

Economia centralizată de tip sovietic a ținut pasul tot mai greu în privința cheltuielilor de înarmare, pentru că URSS a pretins despăgubiri de război de la statele cărora Conferința de la Paris din 1947 nu le recunoscuse statutul de stat cobeligerant, cum a fost cazul României.

România a trebuit să achite peste 300 milioane dolari americani URSS, ceea ce la nivelul anului 1947, era enorm, mai ales că leul românesc se depreciase foarte mult în raport cu dolarul american.

Statele comuniste au suferit după 1945,  o epurare a Armatei, serviciilor secrete, dar și o regândire a doctrinei militare. În sistemul Pactului de la Varșovia, calitatea de membru de partid conta, evident, mult mai mult decât pregătirea militară, ceea ce nu era cazul în cadrul statelor democratice ale NATO. Aici ofițerii și cadrele militare active nu aveau voie să fie membri ai partidelor politice.

Până la finalul anilor 50, cel puțin Armata Română a fost condusă politic de generali fără pregătire militară, profesionalizarea făcându-se mai mult la nivelul eșaloanelor inferioare.

Militari în termen vs. profesioniști

Dacă Tratatul de la Varșovia se baza exclusiv pe militari în termen, în statele NATO, serviciul militar a început să fie pe bază de angajare prin contract, deci selecția era mult mai eficientă, ca și activitatea militarilor în sine.

Și totuși, NATO a primit o lovitură dură din partea spionajului „estic”. În perioada 1958-1969, actualul general român Mihai Caraman, un veteran al activității de informații din România, care a activat în serviciile secrete românești începând din anul 1950 , a reușit să construiască o rețea informativă care a aflat secretele NATO care în acea vreme avea sediul la Paris.

După 1990, ajuns la șefia servicilor de informații externe, generalul Caraman a fost trecut în rezervă pentru că secretarul general al NATO de la acea dată a spus că nu va accepta un dialog cu România cât timp generalul Caraman este la conducerea unei structuri informative.

 

Așadar, componenta principală (mai erau și altele) care diferenția cele două blocuri militare era cea financiară în NATO și cea ideologică în Tratatul de la Varșovia.

NATO și Pactul de la Varșovia erau așadar profund opuse ideologic și diametral opuse ca strategie financiară și militară, iar, de-a lungul timpului, au inițiat o cursă înarmărilor care a durat pe tot parcursul Războiului Rece (1946-1991)[1].

Pactul de la Varșovia s-a desființat de facto la 25 februarie 1991. Președintele Cehoslovaciei, Vaclav Havel, a declarat oficial încetarea acestuia la 1 iulie 1991.

Destrămarea Pactului de la Varșovia a fost urmată la scurt timp de dizolvarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991, după puciul conservator eșuat din august 1991.

 

 

[1] Jean-Baptiste Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 à nos jours, ediţia a 5-a, Paris, Dalloz, 1971, p. 406 şi urm.; John W, Wheeler-Bennett, A. Nichols, The Semblance of Peace. The Political Settlement after the Second World War, London, Macmillan, 1972, p. 419 şi urm.