Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Hai să vedem Planul Colby care desparte ceea ce Războiul Rece a sudat cu grijă: soldatul american și focosul nuclear. Săptămâna trecută, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a început Steadfast Noon, exercițiul anual prin care alianța își verifică pregătirea nucleară. Ritualul are ceva liniștitor: avioane cu dublă capacitate, proceduri repetate, mesajul transmis Moscovei că lanțul de comandă nuclear funcționează.
Exercițiul se desfășoară însă exact în momentul în care Washingtonul pune în aplicare o politică ce amenință să golească de sens tocmai ceea ce Steadfast Noon pretinde să demonstreze. Sub numele tehnocratic de NATO 3.0, administrația Trump propune o împărțire a muncii care arată impecabil într-o prezentare de Pentagon: Europa preia apărarea convențională, Statele Unite ale Americii (SUA) păstrează umbrela nucleară și conducerea alianței. Rebecca Lissner, de la Council on Foreign Relations (Consiliul pentru Relații Externe), și Turner Ruggi, de la Harvard Kennedy School, numesc proiectul un pariu periculos. Diagnosticul lor merită dus mai departe, pentru că, dintre toate statele aliate, România este printre cele care plătesc deja factura.
Arhitectura lui Colby
Lansat în februarie, NATO 3.0 este creația lui Elbridge Colby, subsecretarul apărării pentru politică, și pornește de la o presupoziție simplă: Washingtonul își poate reduce rapid angajamentele convenționale în Europa fără să-și piardă rolul de lider, atâta vreme cât europenii continuă să se bazeze pe garanția nucleară americană. Colby prezintă schimbarea drept o reechilibrare, un stimulent pentru ca europenii să-și asume apărarea propriului continent, în timp ce atenția americană se mută spre Indo-Pacific. Este, în esență, încercarea de a păstra și pâinea, și cuțitul: retragere fără pierdere de influență, reducere fără slăbirea descurajării extinse.
Planul nu mai este o ipoteză de cabinet. În mai, Departamentul Apărării a anunțat retragerea a aproximativ 5.000 de militari din Germania și renunțarea la desfășurarea acolo a unui batalion de lovitură cu rază lungă. Brigada rotațională americană din România s-a întors acasă în octombrie anul trecut fără să fie înlocuită, iar informațiile din presa americană indică posibila plecare a încă 25.000 până la 40.000 de militari. Washingtonul a propus, de asemenea, reducerea cu o treime până la jumătate a contribuției sale la Modelul Forțelor NATO, rezerva de forțe puse la dispoziția alianței în caz de criză.
Pe listă s-ar afla un portavion, avioane de recunoaștere, zeci de aparate F-16 și F-15E și, potențial, jumătate din dronele armate MQ-9 aflate acum în Europa. Golul convențional ar urma să fie compensat nuclear. Colby a promis că Washingtonul va continua să asigure descurajarea nucleară extinsă, iar potrivit unor surse anonime citate de Financial Times, SUA iau în calcul extinderea bazării avioanelor cu dublă capacitate și amplasarea de focoase dincolo de cele șase state gazdă actuale, posibil în Polonia și în statele baltice. Logica declarată este demonstrarea rezilienței umbrelei nucleare. Logica reală seamănă mai degrabă cu a unui proprietar care scoate paznicii din clădire și montează în schimb un semnal de alarmă mai zgomotos.
Firul de declanșare și lecția Războiului Rece
Întrebarea pe care NATO 3.0 o redeschide este cea mai veche a alianței: ar risca un președinte american New Yorkul pentru Riga? Charles de Gaulle și-a construit întreaga politică nucleară pe convingerea că răspunsul este nu, iar Franța a ieșit în 1966 din comandamentul militar integrat tocmai pentru a nu-și lega supraviețuirea de o promisiune pe care o considera neverificabilă. Restul aliaților au acceptat promisiunea doar pentru că Washingtonul a construit, decenii la rând, mecanisme care să o facă credibilă.
Cel mai important dintre ele nu a fost nuclear, ci convențional: sute de mii de soldați americani pe pământ european. Funcția lor era aceea a unui fir de declanșare. Un președinte poate ezita să ordone o lovitură nucleară pentru Germania sau Polonia; ezită mult mai puțin când divizii americane sunt deja sub foc.
Doctrina răspunsului flexibil, adoptată de NATO în 1967, a formalizat această scară: o agresiune convențională întâlnea mai întâi o apărare convențională serioasă, apoi riscul unei escaladări pe care Moscova nu o putea calcula. Când, în 1977, cancelarul vest-german Helmut Schmidt avertiza la Londra asupra pericolului „decuplării” Europei de garanția americană, el descria exact scenariul pe care NATO 3.0 riscă să-l producă: un continent apărat nuclear pe hârtie și vulnerabil convențional în realitate.
Răspunsul de atunci, dubla decizie din 1979 privind euroracheta, a fost o reafirmare a cuplării, nu o despărțire a ei. Viziunea lui Colby tratează forțele convenționale și pe cele nucleare ca domenii separabile, unul încredințat Europei, celălalt Washingtonului. Pe hârtie, diviziunea este ordonată. În practică, o retragere convențională grăbită slăbește simultan capacitatea Europei de a se apăra sub pragul nuclear și credibilitatea amenințării nucleare de deasupra lui. Este, cum scriu autorii, un experiment cu două tăișuri, care atacă deodată ambii piloni ai descurajării.
O scară a escaladării ruptă la mijloc
Separarea responsabilităților creează și o problemă operațională pe care Moscova o va observa înaintea aliaților. Doctrina militară rusă reflectă de mult teama că NATO ar putea folosi arme convenționale de precizie pentru lovituri împotriva arsenalului nuclear rus. Acolo unde o rachetă convențională europeană lovește un radar de avertizare timpurie sau o bază de bombardiere strategice, granița dintre cele două domenii dispare, iar pragul rusesc pentru un răspuns nuclear nu poate fi cunoscut dinainte. NATO 3.0 ar împărți scara escaladării între doi proprietari, fragmentând comanda și oferind Kremlinului exact tipul de fisură pe care strategia sa de intimidare știe să-l exploateze: un război în care europenii nu știu dacă Washingtonul va urca treapta următoare, iar Washingtonul nu controlează treptele de dedesubt.
Paradoxul este agravat de dependența Europei de capacitățile americane de lovitură convențională cu rază lungă. Desfășurările anulate de rachete Tomahawk și de rachete hipersonice Dark Eagle arată cât de mare este golul. Institutul Kiel estimează, optimist, că europenii vor avea nevoie de cel puțin trei până la cinci ani pentru a pune pe teren capacități echivalente, cu condiția ca banii să existe. Până atunci, Europa nu poate susține singură un conflict convențional de înaltă intensitate cu Rusia. Kremlinul are, de altfel, un instrument perfect adaptat unei asemenea fisuri: zona gri.
Dronele care intră în spațiul aerian aliat, fragmentele căzute pe teritoriul României, sabotajele împotriva fabricilor de armament din mai multe state europene sunt toate acțiuni plasate deliberat sub pragul care ar justifica un răspuns militar colectiv. Într-o alianță în care pragul convențional devine responsabilitate exclusiv europeană, iar cel nuclear rămâne american, fiecare provocare de acest tip devine un test de coeziune, nu doar de apărare antiaeriană. Moscova nu trebuie să câștige un război pentru a câștiga partida; îi ajunge să demonstreze că, la primul incident serios, Washingtonul și capitalele europene interpretează diferit aceeași scară.
Rămâne contradicția logică din miezul planului. NATO 3.0 îi oferă președintelui american o justificare gata făcută pentru a refuza sprijinul convențional, formula „asta e treaba Europei”, dar îi cere, în același timp, decizia mult mai grea de a amenința cu escaladarea nucleară. Este greu de imaginat un Washington care evită riscul unui război convențional pentru Europa, dar acceptă riscul incomparabil mai mare al unui război nuclear.
După aproape doi ani de ostilitate deschisă față de aliații europeni, semnalul care ajunge la Moscova nu este acela al unei umbrele consolidate, ci al unui continent lăsat pe cont propriu.
Umbrela franceză și tentația poloneză
NATO 3.0 urmărește și un al doilea obiectiv: să împingă Europa spre o împărțire mai echitabilă a poverii, ținând totodată capacul pe proliferarea nucleară. În martie, Colby declara că SUA se vor opune cu fermitate oricărui program nuclear european independent. Problema este că un aliat care se simte abandonat convențional caută asigurări în altă parte, iar Europa a început deja să le caute. În iulie 2025, Regatul Unit și Franța s-au angajat la forțe nucleare independente, dar coordonabile, și au creat un grup comun de direcție nucleară. În martie, Emmanuel Macron a anunțat creșterea numărului de focoase franceze și un cadru de descurajare avansată menit să aprofundeze cooperarea europeană.
Franța și Germania au propriul grup de direcție nucleară, iar zece state europene poartă discuții bilaterale structurate cu Parisul privind consultarea nucleară și eventuale acorduri de găzduire. Ironia istorică este evidentă. Sistemul de descurajare pe care de Gaulle l-a construit împotriva dependenței de Washington devine acum refugiul europenilor tocmai împotriva retragerii Washingtonului. Pentru SUA, costul nu este doar strategic, ci și politic: arsenalul american a fost coloana vertebrală a descurajării aliate și sursa unei influențe imense asupra strategiei, planificării și operațiunilor NATO.
Un pilon nuclear european, chiar și incomplet, mută o parte din această influență de la Washington la Paris și Londra. Mai departe se află un risc încă îndepărtat, dar nu imaginar. În martie 2025, premierul polonez Donald Tusk sugera în parlament că Polonia ar trebui să urmărească cele mai avansate capacități, inclusiv arme nucleare, și a adus Varșovia în inițiativa franceză de descurajare avansată. Președintele Karol Nawrocki s-a declarat un mare susținător al unui proiect nuclear polonez. Dacă NATO 3.0 trebuia să liniștească aliații și să descurajeze proliferarea, primele rezultate indică efectul opus.
Ce ar putea limita pagubele
Lissner și Ruggi nu contestă intuiția de bază a planului: vechea împărțire a poverii era nesustenabilă, iar Europa trebuie să facă mai mult. Contestă ritmul și metoda. Propunerile lor descriu, în negativ, tot ce lipsește astăzi: o politică formală de tip „fără surprize”, sugerată de oficiali olandezi, prin care aliații să fie notificați în prealabil și consultați asupra retragerilor; un calendar multianual, pe etape, legat de praguri verificabile de capacitate europeană și de evaluări comune ale amenințării rusești; menținerea sprijinului american pentru capacitățile care descurajează cel mai mult Moscova, adică informații, supraveghere și recunoaștere, apărare aeriană, lovitură de precizie cu rază lungă și logistică, până când europenii le pot înlocui. Congresul rămâne o frână importantă.
Legea de autorizare a apărării naționale pentru 2026 interzice folosirea fondurilor pentru a coborî efectivele americane din Europa sub 76.000 de militari pentru mai mult de 45 de zile fără consultarea NATO. Episodul în care Washingtonul a retras forțe din Polonia, doar pentru ca Trump să anuleze apoi decizia, arată costul improvizației.
Autorii propun, în fine, un organism permanent în cadrul Grupului de Planificare Nucleară al NATO, dedicat gestionării escaladării, și un mecanism de legătură cu grupurile de direcție nucleară conduse de Franța, astfel încât divergențele dintre centrele de decizie să nu fie descoperite pentru prima dată în mijlocul unei crize.
România: flancul de sud al unei descurajări cu două viteze
Pentru România, NATO 3.0 nu este o dezbatere doctrinară, ci o realitate constatată pe teren. Brigada rotațională americană a plecat fără înlocuire, iar compensarea nucleară discutată la Washington vizează Polonia și statele baltice, nu Marea Neagră. Se conturează astfel riscul unui flanc estic cu două viteze: în nord, semnalizare nucleară americană suplimentară și un dialog nuclear tot mai consistent cu Parisul; în sud, retragere convențională fără compensație vizibilă.
Cu Deveselu și Mihail Kogălniceanu pe teritoriul său, România rămâne relevantă pentru Washington, dar relevanța infrastructurii nu ține locul prezenței trupelor. Firul de declanșare se măsoară în soldați, nu în baze. Bucureștiul are totuși câteva pârghii. Grupul de luptă al NATO de la Cincu este condus de Franța, ceea ce face din România unul dintre puținele state de pe flancul estic în care pilonul francez are deja o expresie concretă pe teren. Includerea României în discuțiile structurate cu Parisul privind consultarea nucleară ar fi o asigurare suplimentară, nu o alternativă la garanția americană.
În paralel, interesul românesc este ca orice calendar de retragere să fie legat de capacitățile care contează la Marea Neagră: apărare aeriană, informații, supraveghere și recunoaștere, lovitură cu rază lungă. Fiecare achiziție de apărare ar trebui judecată prin această grilă, nu prin aceea a contractelor simbolice. Există și o dimensiune bugetară pe care NATO 3.0 o face presantă. Angajamentul asumat la summitul de la Haga din 2025, de a ajunge la 5% din produsul intern brut pentru apărare și securitate până în 2035, a fost gândit într-o lume în care americanii rămâneau pe flanc în timp ce europenii își construiau capacitățile.
Dacă retragerea americană se accelerează, iar construcția europeană rămâne la ritmul de acum, perioada de tranziție devine fereastra de vulnerabilitate maximă. Pentru România, întrebarea nu mai este dacă va cheltui mai mult, ci dacă va cheltui suficient de repede pe ceea ce acoperă golul lăsat de americani, nu pe ceea ce arată bine într-un comunicat. Retragerea americană din Europa nu este, în sine, o catastrofă; poate fi chiar un catalizator al maturizării europene.
Catastrofa ar fi o retragere rapidă, necoordonată și compensată doar retoric, care lasă în urmă o alianță cu două niveluri de protecție și o Rusie încurajată să testeze cusăturile. Războiul Rece a învățat Europa că descurajarea nu poate fi tăiată în două fără să se rupă. Pentru statele de la marginea alianței, lecția este cu atât mai valabilă: acolo unde nu mai sunt soldați americani, nici promisiunea nucleară nu mai cântărește la fel.
Recomandările noastre
