Adela şi Traian erau căsătoriţi de douăzeci de ani, timp în care se tot chinuiseră să-şi ia o casă. Dar sărăcia reuşise să-i ţină departe de visul lor, aruncându-i în cea mai neagră deznădejde şi cumplită resemnare.

Salariilor lor, adunate, abia dacă le ajungeau să încălzească mizerabila garsonieră în care locuiau cu chirie, iar masa cea de toate zilele, cu greu aduna câţiva cartofi înecaţi într-o zeamă chioară, cu pretenţie de supă. Bine că nu le dăduse Dumnezeu copii, că altfel şi-ar fi pus ştreangul de gât.

Traian era paznic la o firmă de transport persoane, angajat fără carte de muncă, iar Adela lucra ca infirmieră la secţia de tuberculoşi a unui spital din Bucureşti. În cei douăzeci de ani de căsătorie, reuşise să nu se îmbolnăvească de cumplita boală, dar suferinţa pe care o vedea zilnic o marcase pentru totdeauna.

Aparent sănătoasă, Adela avea aerul unui om care a capitulat în faţa morţii, iar chipul palid, osos şi ochii pierduţi în orbite, erau dovada resemnării. Traian era opusul ei. Rumen ca o văpaie, rotofei şi extrem de energic pentru un paznic, ai fi zis că a mâncat şi porţia nevestei, iar biata amărâtă trăia doar cu aer şi apă.

- Nu mai putem sta în cocina asta. M-am săturat de gândaci, de mucegai şi de frig.

 - Şi mie crezi că-mi place ? Dar ce putem face?

- Acum două săptămâni s-a internat pe secţie un moş, cred că are 70 de ani. Nu e aşa bolnav, dar acasă n-are cine să-l îngrijească. Nevastă-sa am înţeles că are o boală la cap şi uită să-i dea pastilele, uită şi cum o cheamă.

- Aşa şi?

- Eu m-am înţeles bine cu moşul şi m-a întrebat dacă nu vreau să mă mut la ei în casă şi să-i îngrijesc.

- Şi tu ce i-ai spus?

- Că am şi un bărbat care n-o să mă lase singură. A fost de acord să te muţi şi tu cu mine.

- Adică să stăm cu nişte străini?

- Au casă la curte în Vatra Luminoasă. Îţi dai seama?

- Înseamnă că va trebui să îţi dai demisia de la spital.

- Normal. Asta a şi fost condiţia.

- Nu ştiu ce să zic. Dacă nu îţi place, ce te faci?

- Să nu-mi placă să dau spitalul acela mizerabil pe o casă la curte?

- Doar nu e casa ta. Vorbeşti de parcă ai primit-o cadou.

- Păi exact asta se va întâmpla. O să mergem la notar să semnăm un contract de vânzare cumpărare cu clauză de întreţinere. Adică noi avem grijă de ei, iar după moartea lor, rămânem cu casa.

- Cu ce Doamne iartă-mă să avem grjă de ei?

- Nu-ţi face griji. Amândoi au pensii mari. Sunt oameni cumsecade, ai să vezi. Nu vor nimic de la noi şi nici nu mai au mult de trăit.

- Dacă zici tu…

- Păi da Traiane, că mi-a ajuns cuţitul la os.

Zis şi făcut. Bolnavul a ieşit din spital, iar cei doi soţi s-au mutat în noua casă. Au fost primiţi cu multă bucurie, iar lucrurile păreau să meargă spre bine. Adela şi Traian aveau un dormitor cât toată garsoniera din Calea Rahovei şi o bucătărie cu frigiderul mereu plin.

Trecuseră mai bine de două luni din noua lor viaţă, dar la notar încă nu merseră să facă actele. Traian începea să se îngrijoreze, pentru că ori de câte ori aducea subiectul în discuţie, moşul schimba vorba. Sătul de atâta incertitudine, Traian s-a hotărât să fie mai categoric.

- Vreau să mergem la notariat săptămâna viitoare.

Au fost cu toţii de acord, numai că în ziua stabilită, moşul le-a tăiat tot elanul.

- Nu cred că mai putem semna contractul.

- Cum adică? A întrebat Adela.

- Pentru că suntem bătrâni, notarul m-a anunţat că va trebui să cheme pe cineva de la asistenţă socială, să ne asiste la semnarea contractului.

- Şi care e problema? E casa voastră, faceţi ce vreţi cu ea, a sărit Traian.

- Problema este că soţia mea e bolnavă şi nu ştiu dacă din punct de vedere legal mai poate semna vreun act. Dar nu vă speriaţi, mai am o soluţie. Facem un testament. După moartea noastră, casa vă rămâne vouă. E bine aşa ?

- Nu asta ne-a fost înţelegerea, s-a supărat Traian.

- Ascultă-mă, e mai sigur un testament. Eliminăm din ecuaţie asistenţa socială.

Bine, rău, a trebuit să accepte, că naveau unde să se ducă. Moşul s-a ţinut de cuvânt şi le-a pus în braţe o hârtie intitulată testament.

S-a scurs un an de când viaţa lor viaţa lor era la capitolul fericire. Încet, Adela şi Traian începeau să se comporte ca nişte adevăraţi proprietari. Starea de sănătate a bătrânului, începea să se deterioreze.

- Mai aruncă şi tu din pastilele alea! Ce-l tot îndopi, de parcă ai vrea să îl faci bine, o certa Traian pe Adela, când o vedea făcând pe asistenta medicală.

- Să nu-l mâniem pe Dumnezeu, că ne e bine. Dacă moare s-a dus şi pensia lui.

- Lasă că ajung banii babei.

Bătrâna, lovită de boala uitării, îi enerva pe toţi din casă. Într-o zi nu l-a mai recunoscut pe Traian şi puţin a lipsit să nu cheme poliţia.

- Doamnă, sunt eu, urla Traian.

Biata femeie, cum ajunsese, uitase toate lucrurile din jur şi toate i se păreau străine. Avea halucinaţii, vedea ba îngeri, ba draci şi ducea lupte imaginare cu monştri care nu-i dădeau pace. Adela o încuia deseori în cameră, de teamă să nu facă rău cuiva sau să fugă de acasă. Ea nu se împotrivea, plângea ca un copil, pieptânând părul unei păpuși pe care o considera copilul ei.

În lunile care au urmat, Traian și Adela și-au schimbat dramatic comportamentul. Căzut la pat definitiv, bătrânul primea din ce în ce mai puțină hrană, iar medicamentele fuseseră înlocuite cu aspirine. Tușea cumplit și parcă așteptai să-i vezi plămânii țâșnind afară, putrezi și tuberculoși, sătui de atâta viață.

Într-o zi, la poarta casei a bătut un domn, elegant, cu voce joasă și accent străin.

- Cine sunteți ? l-a întrebat Traian.

- Un vechi prieten. Tocmai m-am întors în țară și am niște chestiuni de reglat cu domnul care locuiește în această casă.

 - Este bolnav, nu vă poate primi.

Bărbatul a lăsat o carte de vizită și a cerut să fie anunțat de îndată ce bolnavul își va reveni. După o săptămână de așteptare, a apărut din nou, de data aceasta hotărât să intre în casă.

- Nu se poate, l-a refuzat din nou Traian.

- În această situație, mă văd nevoit să apelez la autorități. Nu văd în ce calitate mă împiedicați să intru.

Individul ăsta, supărător de insistent, îi cam încurca planurile lui Traian. Toată noaptea cei doi soți s-au frământat, neștiind la ce să se aștepte și neînțelegând de ce bărbatul voia cu orice preț să-l vadă pe bătrân.

- Crezi că o să avem probleme? Dacă aduce poliția ? se speriase Adela.

- Trebuie să ne grăbim cu planul nostru. Odată reușit, îl pot da afară fără să-mi pese de urmări. În ce stadiu ești cu baba?

- Cred că e pregătită. Am testat-o ieri. Devine o fiară dacă aude că cineva vrea să-i ia păpușa. E copilul ei, așa îi spune.

- Perfect. Astă seară trecem la treabă.

Planul celor doi era să o determine pe bătrână să-și ucidă soțul. Femeia era extrem de vulnerabilă, iar Adela știa cum să speculeze acest lucru. Așa că îi spunea întruna că bărbatul care zace în camera de vizavi vrea să-i răpească copilul și va trebui să-l omoare ca să scape de el. În felul acesta era înlăturată de la moștenire, iar ei deveneau proprietarii casei. Așa îi învățase un prieten care avea un alt prieten de meserie notar.

Dacă baba ar fi negat săvârșirea crimei, existau dovezi de necontestat. Camera bătrânului fusese echipată cu un echipament de monitorizare, ca să-i fie mai ușor Adelei să-l supravegheze când nu era în preajmă. N-a fost greu s-o convingă pe femeie să-și ucidă soțul. Deși părea doar o umbră, l-a lovit cu toată puterea și fără oprire, până la ultima picătură de viață. Ciocanul de șnițele, care-i servise drept armă, lăsase urme adânci pe chipul victimei.

- N-ai să-mi iei copilul meu, urla bătrâna. N-ai să-l iei.

Când a văzut că demonul pe care ea și-l imagina că-i va răpi păpușa nu mai mișcă, femeia s-a așezat lângă el, epuizată.

Spre dimineață, când s-a trezit, și-a găsit soțul cu urmele micilor pătrățele ale ciocanului pentru șnițele imprimate pe față. Era momentul ca Adela și Traian să apară în scenă.

- Ce s-a întâmplat aici?

- E mort! Cineva l-a omorât.

- Cum adică cineva? Doar tu erai lângă el.

Traian s-a repezit să verifice înregistrările video. Crima avea nevoie de martori.

- Ce naiba s-a întâmplat? Cineva a oprit monitorul. Nu se vede nimic. Idioato, ai uitat să-i dai drumul, i-a strigat Adelei.

- Nici măcar nu l-am atins. Credeam că e treaba ta.

Bătrâna i-a smuls monitorul din mână și l-a trântit de podea:

- Ăsta e ochiul dracului! Mereu se uită la mine. Nu vreau să-l mai văd.

Măcar acum știau cine oprise camera de supraveghere. Crima devenea o problemă, iar ei, principalii suspecți. Ciocanul de șnițele dispăruse și el fără urmă. Cum era posibil? Pendula din hol bătea ora zece. Domnul necunoscut, însoțit de un avocat și un polițist era din nou în poartă. Zarva din casă i-a făcut să intre de-a dreptul.

În timpul anchetei, cei doi soți s-au acuzat reciproc. După care au dat vina pe soția mortului, o biată femeie de 70 de ani, ușor amnezică, firavă și bolnavă, care abia putea ridica o păpușă. Moștenirea mult așteptată s-a dovedit a fi o mare înșelătorie.

Casa din Vatra Luminoasă nu fusese niciodată a soților pe care Adela și Traian îi îngrijiseră. Era proprietatea domnului cei insistent, care, plecat din țară timp de 20 de ani, își rugase cel mai bun prieten să locuiască în ea.

În timpul procesului, Adela a murit răpusă de cancer. Traian a rămas să is pășească singur pedeapsa pentru o crimă pe care încă mai susține că nu a săvârșit-o.