La mila vecinilor mai puternici
După Marele Război, la Conferința de Pace de la Paris, Grecia, prin charismaticul său premier, Eleftherios Venizelos, cea mai mare parte a regiunilor din partea de sud a Albaniei. În fața reprezentanților Marilor Puteri, grecii și-au justificat cererile prezentând mai multe statistici demografice și studii, conform cărora, aici trăia numeroase comunități elene, minoritare.
Experții guvernului grec susțineau că aceste comunități nu pot fi abandonate sub conducerea albanezilor, singurul popor din Balcani, „pe care Europa nu reușise să-l civilizeze”.
De partea cealaltă, italienii, care erau rivalii grecilor și nu-și doreau un stat grec puternic întins până la țărmurile Mării Adriatice, în imediata lor vecinătate, considerând că reprezenta o amenințare.
Pe de altă parte, italienii revendicau o zonă din țărmul albanez, în cel mai îngust punct al Mării Adriatice, la nici 100 de kilometri distanță de teritoriul lor. Aici se află insula Sazari și portul Vlore, puncte strategice care ar fi permis marinei italiene să închidă Adriatica.
Au existat mai multe planuri de ocupare a Albaniei. Grecia și Serbia au negociat să-și împartă micuțul stat, fără să țină cont de interesele Italiei care își doreau zona orașului Vlore. Un alt tratat, la care au fost parte Grecia, Serbia și Muntenegru propunea împărțirea Albaniei între ele și înființarea unui mic stat în zonele centrale sub autoritatea italienilor.
Discuțiile au continuat și în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, în cadrul comisiei speciale organizată pentru soluționarea revendicărilor Greciei. Reprezentanții Marilor Puteri au analizat mai multe variante menite să satisfacă atât interesele Greciei cât și ale Italiei, cele două state rivale. Între altele s-a pus problema ca Italia să primească să administreze întreaga Albanie sau ca Grecia să primească regiunile din sud.
Recomandările noastre
