Casa Terorii din Budapesta sau Muzeul DDR din Berlin ar putea avea curând un corespondent la Bucureşti. Echipa asamblată de Vladimir Tismăneanu la IICCMER a pus pe lista priorităţilor instituţiei proiectul apariţiei unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste, văzut ca “un pas esenţial în procesul de asumare prin cunoaştere a trecutului totalitar”.

Echipa condusă de Vladimir Tismăneanu, din postura preşedintelui Consiliului Ştiinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), pregăteşte un proiect de proporţii destinat protejării şi promovării memoriei perioadei totalitare.

Ideea unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste ar putea lua forme precise în următorii trei ani la Bucureşti, dacă planul pus la punct de IICCMER găseşte susţinere instituţională. Cel puţin formal, preşedintele Traian Băsescu susţine ideea, din moment ce Administraţia Prezidenţială a efectuat deja un studiu de fezabilitate în vederea evaluării proiectului.

Istoricul Bogdan Cristian Iacob, secretarul Consiliului Ştiinţific al IICCMER, vorbeşte în premieră pentru EVZ despre procesul apariţiei unui muzeu naţional menit să pună în vitrină vestigiile „civilizaţiei comuniste”.

EVZ: Cum s-a conturat proiectul unui muzeu dedicat regimului comunist din România? Bogdan Iacob: Proiectul Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste din România este una dintre recomandările Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Proiectul a fost asumat de către Preşedintele Traian Băsescu în discursul de condamnare a regimului comunist care a devenit act oficial al statului român. În primăvara anului 2009, cu ocazia unei şedinţe a Comisei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPCADCR), s-a ridicat problema realizării acestui proiect.

Sub egida Comisiei, Administraţia Prezidenţiala a iniţiat un studiu de fezabilitate în vederea evaluării posibilităţilor de realizare a unui Muzeu Naţional al Dictaturii Comuniste. Persoanele angajate să efectueze acest studiu au identificat instituţiile cu care se poate colabora pentru construirea unui patrimoniu, posibilele locaţii ale muzeului şi variante de concept curatorial raportat la experienţele din alte ţări comuniste şi la specificităţile istoriei comunismului românesc.

Echipa de specialişti a lucrat la acest studiu de fezabilitate până în decembrie 2009. Odată cu restructurarea IICCMER în februarie 2010, proiectul muzeal a fost integrat în planul de activitate al institutului. Raportul iniţial realizat de echipa de specialişti care a lucrat sub egida CPCADCR a fost modificat pentru a fi baza proiectului. În această nouă formă, el a fost prezentat Consiliului Ştiinţific al IICCMER în iunie 2010.

Cred că este pentru prima oară când IICCMER îşi asumă public un astfel de demers. S-au făcut deja paşi, la nivel instituţional, pentru realizarea proiectului?Proiectul e o prioritate pentru conducerea instituţiei. De aceea, am făcut demersuri în vederea obţinerii unei locaţii specifice. Pe de altă parte, preşedintele Consiliului Ştiinţific, Vladimir Tismăneanu, şi preşedintele executiv, Ioan Stanomir, au avut întâlniri oficiale cu reprezentanţi ai Ministerului Culturii şi Patrimoniului. Ministrul Kelemen Hunor sprijină acest proiect cu entuziasm, lucru important pentru că Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România va fi sub tutela Ministerului Culturii în procesul de creare a colecţiei şi obţinere a tuturor avizelor corespunzătoare.

IICCMER îşi va menţine statutul de instituţie parteneră şi va oferi expertiză ştiinţifică. Odată cu rezolvarea problemei locaţiei, se va demara lucrul la o hotărâre guvernamentală care să clarifice statutul şi profilul noii instituţii. Suntem în legătura permanentă cu ministrul Kelemen Hunor.

Putem încropi o listă a instituţiilor cu care lucraţi în cadrul proiectului? Începând cu primăvara anului trecut, în procesul de realizare a studiului de fezabilitate au fost contactate şi s-a lucrat cu Arhivele Naţionale ale României, Televiziunea şi Radiodifuziunea, Arhivele Naţionale de Film, Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul National de Artă al României, Muzeul Ţăranului Român sau Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor  Securităţii. Această listă este în mod evident deschisă.

Dorim sa stabilim cât mai multe astfel de colaborări. Instituţiile în cauză au fost consultate în ceea ce priveşte fondul de artefacte. Proiectul le-a fost prezentat doar în formă preliminară, acesta nefiind finalizat. Atât timp cât nu este clară locaţia şi bugetul, factori co-dependenţi, conceptul Muzeului este un proiect încă în lucru.

Când vă aşteptaţi să aveţi clarificate aceste două aspecte, finanţare şi locaţie?În primă fază, IICCMER va sprijini financiar proiectul prin realizarea unor campanii de promovare a viitorului Muzeu Naţional. Instituţia noastră poate acoperi, în această etapă incipientă, cheltuielile necesare remunerării membrilor echipei care a demarat proiectul anul trecut. Ulterior, muzeul şi IICCMER vor colabora pentru obţinerea unor finanţări externe şi vor face lobby pentru a obţine fonduri private, eventual prin înfiinţarea unei Fundaţii a Prietenilor Muzeului.

Am identificat multiple surse pentru a realiza o instituţie sănătoasă din punct de vedere financiar. În plus, în condiţiile actuale de criză este important, pe lângă partea de finanţare publică, să valorificăm la maximum banii europeni, de pildă pentru lucrările capitale de amenajare ale muzeului odată obţinută locaţia.

Avem în vedere programe şi parteneriate internaţionale pentru restaurare şi dotare cu tehnologia necesară. Echipa care a realizat anul trecut studiul de fezabilitate a propus patru posibile locaţii. În prezent suntem în faza de negocieri cu autorităţi ale statului în vederea obţinerii spaţiului pe care îl considerăm cel mai potrivit pentru acest proiect.

Aveţi în acest moment o idee clară despre rolul acestui muzeu? Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România va fi o instituţie fundamentală atât în procesul de comemorare a victimelor regimului comunist, cât şi un mijloc educaţional esenţial. Vrem să construim o instituţie vie, interactivă.

Muzeul se va adresa tuturor categoriilor de public pentru a-l face conştient de istoria proprie, important fiind mai ales ca noile generaţii, cei care nu au avut experienţa directă a vieţii în comunism, să li se ofere posibilitatea de a înţelege mai bine această perioadă atât de complexă din istoria recentă a ţării noastre.

În România, avem Memorialul Sighet, instituţie exemplară pentru comemorarea victimelor comunismului şi a rezistenţei împotriva regimului. Dorim să colaborăm cu Memorialul, cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan, pentru a găsi cea mai bună reprezentare a sistemului concentraţionar.

Ne propunem însă ca muzeul să acopere întreaga perioadă de existenţă a regimului comunist şi toate aspectele ce ţin de funcţionarea şi perpetuarea acestuia din 1947 până în 1989. Aşadar, în concepţia noastră, proiectul are ca scop reprezentarea „civilizaţiei comuniste” în România. Dictatura a fost un univers de instituţii, politici, grupuri, discursuri şi practici sociale populate şi create de oameni cu diferite responsabilităţi şi roluri. Muzeul Naţional trebuie să reprezinte toate aceste elemente componente ale lumii care a fost comunismul în România.

ETICA NEUITĂRII

“Confirmarea discursului dominant asupra istoriei e un pericol”

De ce susţineţi apariţia unui astfel de spaţiu al memoriei? Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România este în  primul rând un pas esenţial în procesul  de asumare prin cunoaştere a trecutului comunist. Mai mult, implicarea în realizarea acestui proiect reprezintă îndeplinirea mandatului nostru, în condiţiile în care IICCMER are ca scop, prin lege, “sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze memoria perioadei comuniste”.

Conducerea IICCMER este convinsă de necesitatea fundamentării unei culturi democratice pe baza a ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării. Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste este o instituţie capitală a pedagogiei libertăţii.

Care este conceptul muzeografic din spatele proiectului? Aveţi deja sedimentată o idee curatorială? Muzeul va trebui să redea principiul esenţial al unei dictaturi comuniste şi anume ideea statului transformist ale cărui politici sunt axate pe realizarea unei societăţi epurate de elementele considerate drept „străine” viziunii asupra lumii configurată în marxism-leninism. Cu alte cuvinte, se va porni de la expunerea proiectului Omului Nou în comunism.

Acest lucru presupune atât reprezentarea diferitelor politici ale regimului, a societăţii, a represiunii şi cooptării, a ascensiunii socio-economice, cât şi prezentarea nişelor de autonomie şi, uneori, chiar libertate în cadrul partidului-stat.

Dorim să propunem o viziune holistică asupra regimului comunist în România, care să permită multiple nivele de identificare pentru viitorul public al Muzeului Naţional. Încercăm să găsim un echilibru între memoria şi istoria comunismului în România, între viaţa şi moartea în comunism, între opoziţie şi colaborare, între supravieţuire şi prosperitate în perioada dictaturii PCR.

Proiectul actual este formulat sub titulatura Laborator, un program pe trei ani prin care se urmăreşte realizarea a patru lucruri fundamentale: pregătirea patrimoniului muzeal, realizarea unei reţele instituţionale care sa permită colectarea artefactelor, stabilirea unei relaţii strânse cu artişti contemporani care lucreză pe subiecte legate de perioada comunistă şi, nu în ultimul rând, realizarea unor expoziţii temporare care să pregătească publicul din România pentru o concepţie curatorială unitară, şi, de ce nu, care să creeze o masă critică de susţinători şi posibili finanţatori.

Aveţi ca model un alt proiect similar derulat în ţări din fostul bloc sovietic? Nu avem un model anume pe care dorim să îl emulăm. În pofida trăsăturilor comune ale regimurilor comuniste, ele deţin şi caracteristici specifice importante care sunt esenţiale în  procesul de reprezentare muzeală. Proiectul este bazat şi pe o evaluare a experienţei muzeale din alte ţări foste comuniste.

Există exemplul faimos al Casei Terorii din Budapesta, un imens succes de public care însă a fost receptat în mediile de specialitate cu importante rezerve. Un alt exemplu este Muzeul DDR din Berlin, un muzeu al vieţii cotidiene în comunism. Aici însă trebuie să fim atenţi să nu lăsăm nostalgia faţă de trecut să obtureze faptul că partidul-stat a fost o dictatură.

Vom încerca să găsim un echilibru între problemele puse de cercetători şi încadrarea lor într-un discurs muzeografic care să fie interesant pentru public, să stârnească curiozitatea, să conţină elemente de identificare şi elemente provocatoare, să angajeze publicul într-un dialog. Acest lucru ţine foarte mult de pregătirea în prealabil a unui fond de artefacte care să acopere toate aspectele istoriei comunismului în România.

Pe baza acestuia se va crea o colecţie permanentă care să includă documente de arhivă, material audio-video, tablouri, sculpturi, postere, instalaţii sau orice alte elemente relevante pentru vizualizarea trecutului. Pentru a fi complet, discursul muzeografic trebuie să ia în considerare, în mod egal, obiectul, adică urma trecutului, studiul istoric, adică reprezentarea post factum a trecutului şi memoria, constituită din imaginea istoriei mediate de cei care au trăit  în comunism.

"Un pericol care este inerent oricărei experienţe curatoriale este acela de a folosi resursele materiale ale trecutului pentru a confirma discursul dominant asupra istoriei. În proiectul nostru, Muzeul Naţional nu este doar o  reconstruire a trecutului, ci şi o reexplorare creativă a sa", Bogdan Iacob, secretar al Consiliului Științific al IICCMER