Sinceritatea nu înseamnă a spune tot ce gândești, ci a gândi tot ce spui.

„Oamenii legii au dat amenzi… „Gospodarii se întrec în prepararea de bucate tradiționale”…  „Musafirii vor avea parte de masă de Sărbători, pe cinste”…   „În contextul in care”… „În condițiile în care”…  „Împătimiții sporturilor de iarnă iau cu asalt pîrtiile”... „Răniții au fost cu greu scoși dintre fiarele contorsionate”… „Au dat cu subsemnatu”…  „cetățeanul trebuie să scoată din buzunar”… „Elevii se vor putea întoarce în bănci”… „Să vedem ce ne-a pregătit colega noastră după publicitate”…

Uneori e, totuși prea mult. Sărăcia de limbaj și de idei este, orice s-ar spune, un motiv, dacă nu să închizi televizorul, atunci, cu siguranță, să te îmbraci și să-ți dorești să te plimbi așa, fără nici o țintă pe străzi, printre oameni.  Există o anume singurătate pe care o simți mai ales de sărbători, ziua, când ai nevoie să vezi oamenii în jurul tău; nu neapărat să-i cunoști, să vorbești cu ei, să te bucuri în grup.

Doar să-i vezi pe stradă, trecând pe lângă tine, aproape atingându-te, să-i simți că există, că trăiesc la fel ca tine, pe acest pământ al minciunii și al durerii. Seara Ajunului Crăciunului îți va lipsi în alt fel. Îți va fi anulată bucuria aceea strălucitoare, cât un bob de diamant, când mănânci minunatele Doboș-uri mângâind cu privirea clipirile misterioase așe globurilor din brad.

Desfăceați încet cadourile de sub pom, vă îmbrățișați, stăteați la masă, gustând minunatele feluri de mâncare gătită de Doamna B. O oază de siguranță, bucurie și liniște, trei generații  de oameni sub razele protectoare ale Crăciunului. Amintiri…

Aşadar, există singurătate.

O dată cu acest Crăciun curg și interdicțiile impuse de cei care fac zilnic gargară  cu grețoasa „corectitudine politică”. Citești că un centru comercial din Scoția a decis să nu mai amenajeze o scenă a Nașterii Domnului, de Crăciun, deoarece ar putea ofensa clienții care sunt fără relilgie…

Nici la noi, nicăieri nu se mai arata public scenele nașterii. Doar moși și reni.  Mai mare înstrăinare nu se poate închipui.

Crăciun în care - citești mai departe în The Mirror -,  au interzis amplasarea unei scene tradiționale,  de sărbătoarea Nașterii Domnului, pe motiv că mulți din cei care le calcă pragul nu ar dori să fie "supuși credințelor unei organizații individuale".

Este o zi tristă pentru noi toți. „În ciuda faptului că promovează puternic Crăciunul, pentru câștiguri comerciale, fac paradă de neutralitatea religioasă”, interzicând scena Nativității”, se spune în mesajul celor din Legiunea Catolice a Asociației Sfânta Maria din

Franța. Dar mesajul e clar.  Scenele care descriu Nașterea Domnului sunt definitiv interzise în clădirile publice… Te plimbi pe străzi reci. Parcă e primăvară. Mașini. Multe mașini pe străzi, mulți oameni la cumpărături. În toate orașele, cred, e la fel. Dacă nu putem să ne ducem în ”minivacanță de Crăciun”, atunci să avem crăpelniță și băutură.

Să râgâim fericiți și să mișcăm satisfăcuți din degetele de la picioare. Treci pe lângă oameni aproape alergând din magazin în magazin. Sunt cei condamnați să rămână acasă, în fața televizorului. Fiindcă cei cu adevărat fericiți sunt cei care au reușit să-și rezerve locuri în stațiuni din țară, sau la căldură, în locuri îndepărtate… Așa, cu pandemia asta nenorocită, am putut vedea clar care e cel mai de preț lucru în viața românului: concediul. Cheful. Ieșirea la restaurant. Bine că măcar am aflat și știm…

Singuri suntem întotdeauna mai mulţi – în noi înşine,/ oriunde ne-am duce – şi oricât i-am implora/ pe ceilalţi să aibă milă de singurătatea/ vreunuia sau altuia dintre cei ascunşi, pândind, în noi./ Sigur, mai ales, când ne rugăm de cei de alături şi când desfacem în faţa lor,/ ca pe un sul cu scriere rotunjită,/ ceea ce noi numim singurătate – mai ales/

Oameni, pe stradă. Zgribuliți, despică umezeala aerului. Nu e frig. Dar ei sunt relativ rău îmbrăcați. Intuiești haine de second-hand. Dar plasele de rafie gem de greutatea produselor.

Îți amintești întâmplarea când Caragiale, care purta un palton vechi și jerpelit întâlnește un amic, politician, îmbrăcat într-un palton nou, cu revere de blană rară. ”Cât costa paltonul ăsta al tău?”- întreaba I.L.C. ”A… vreo două-trei mii”, răspunde parlamentarul măgulit de întrebarea scriitorului. ”Vezi, - îi spune Caragiale -, eu nu pot să port haine care să coste mai mult decât prețuiesc eu însumi”…

Curios. Nu zîmbește nimeni. Chipuri împietrite, preocupate, cernite. Îngrijorate… Pregătind sărbătoarea Crăciunului. Pulvis et umbra sumus, spune Horațiu, în Odele lui. Începem să uităm sensurile sărbătorilor și chiar sensul trecerii zilelor noastre pe acest pământ. Moartea sufletului nu vine cu bătrânețea, ci mai ales cu uitarea… Suntem într-un soi de așteptare continuă. Așteptăm un concediu, o funcție politică, o sumă de bani cît să ajungă întregii familii pentru cinci generații.  Dante spune așa: ”…che sacetta prevista vien piu lenta” - săgeata care trebuie să te nimerească vine mai încet…

Dar cine mai are răbdare, timp, minte, să deschidă o carte? Paler mărturisește undeva că nici dragostea, nici singurătatea nu le-a descoperit cu ajutorul cărților. Ele l-au ajutat, doar să le înțeleagă… Paler? Care paler? Jean Paler? Ahaaaa! Il știm, cum nu?

Prea multe mașini. Prea mulți oameni. Prea mult zgomot. În spitale tot mai mulți morți. Ne pregătim de Sfînta Sărbătoare a Crăciunului.

Intri în casa, deschizi televizorul, fără sonor. Chiar și așa, în urechi auzi aceleași fraze idioate: ”Oamenii legii au dat amenzi”… ”Gospodarii se întrec în prepararea de bucate tradiționale”…  ”Musafirii vor avea parte de masă de Sărbători, pe cinste”…  ”În contextul in care”…  În condițiile în care”…  ”Împătimiții sporturilor de iarnă iau cu asalt pîrtiile”…. ”Răniții au fost cu greu scoși dintre fiarele contorsionate”… ”Au dat cu subsemnatu”…  ”cetățeanul trebuie să scoată din buzunar”… ”Elevii se vor putea întoarce în bănci”… ”Să vedem ce ne-a pregătit colega noastră după publicitate”… Sinceritatea nu înseamnă a spune tot ce gândești, ci a gândi tot ce spui.