Sursa foto: Wikipedia
Din cuprinsul articolului
Noaptea de 16/17 aprilie 1954 rămâne în istoria regimului comunist român noaptea în care regimul și-a sacrificat unul din oamenii-pilon pe care i-a avut, Lucrețiu Pătrășcanu. Rândurile de față nu sunt dedicate vieții sale, este prea bine cunoscută și nici imaginii sale, care este bine cunoscută. A fost un lider detestat și apreciat. Problema este că uneori a fost detestat de tovarășii săi și apreciat de oameni care i-au fost rivali. În prima categorie, îi includem pe Dej și Ana Pauker, în a doua categorie, pe Corneliu Coposu care a stat 7 ani în izolare pentru că nu a vrut să iscălească o notă din care să reiese că Pătrășcanu a fost spion anglo-american și pe istoricul și diplomatul Neagu Djuvara, curier diplomatic plecat în misiune la Moscova, în preziua lui 23 august 1944.
Comisia Aliată de Control (septembrie 1944-august 1947)
Mulți istorici spun că Pătrășcanu a căzut sub sistemul judiciar, sub sabia Justiției făurite chiar de către el. Este o afirmație care stă în picioare doar la o primă să nu zic superficială vedere. Numai dacă ne uităm la cronologie, vedem că Pătrășcanu s-a nimerit să fie juristul prins în malaxorul Istoriei.
Se știe că după ieșirea Italiei din Războiul Mondial în 1943, Aliații au decis să facă faimoasele Comisii Aliate de Control. Convenția de Armistițiu cu URSS din 12 septembrie 1944 prevedea înființarea Comisiei Aliate de Control în Articolul 18. Anexa la acest articol prevedea ceva ce mulți se fac că nu văd: Comisia exercita în numele Înaltului Comandament Aliat, toate măsurile de control „cu privire la exacta execuție a clauzelor de armistițiu”.
Comisia Aliată de Control a funcționat până la intrarea în vigoare a Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947. Concret, Adunarea Deputaților din România (Senatul se desființase în iulie 1946) a votat ratificarea Tratatului la 23 august 1947, iar el a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 199 din 30 august 1947. Tratatul intra în vigoare, internațional vorbind atunci când se depuneau instrumentele de ratificare.
Pătrășcanu și Tribunalele Poporului. Care este tot adevărul?
Așadar, din 12 septembrie 1944 și până în 30 august 1947, Comisia Aliată de Control era elementul director în România. Tribunalele Poporului se înființează prin semnătura lui Lucrețiu Pătrășcanu ca Ministru al Justiției pe 10 octombrie 1944, prin Decretul -Lege Nr.312. Tribunalele au devenit operaționale din ianuarie 1945, având sediile principale la București și Cluj.
Chiar dacă au avut rolul de „observatori tăcuți”, reprezentanții SUA și ai Marii Britanii au fost de acord cu Tribunalele Poporului și cu modul lor de operare. În acel moment, din Înaltul Comandament Aliat, făceau parte URSS, SUA, Marea Britanie. Evident, rolul sovieticilor era primordial, însă Pătrășcanu nu făcuse altceva decât să transpună în practică o decizie venită de la Comisia Aliată de Control. Nu doar în România au avut loc procese contra criminalilor de război și a promotorilor ideologiilor fasciste.
Pătrășcanu a fost scos din jocul politic în 1948, imediat după 23 februarie 1948, când are loc Primul Congres PMR. Reținut în timp ce mergea spre Ministerul Justiției, la 28 aprilie 1948, Pătrășcanu a primit mandatul de arestare pe numele său la 24 august 1948, semnat de procurorul Rudolf Rosman. În aceeași zi, soția sa, Elena Pătrășcanu, scenograf, om de artă a fost arestată.
Lucreția și Elena Pătrășcanu. Sursa foto: Wikipedia
Procesele politice din Blocul de Est și epurările din România cu Pătrășcanu după gratii
Regimurile politice comuniste din Europa de Est instrumentaseră procese politice de epurare contra comuniștilor considerați ca „deviaționiști”, „spioni”, „titoiști”, „sioniști”. În realitate, era vorba de lideri comuniști cu o anumită prestanță despre care favoriții lui Stalin credeau că le-ar putea lua locul. Aceste procese politice au fost o copie fidelă a epurărilor staliniste din anii 30 și s-au înregistrat în Cehoslovacia ( condamnați fiind Vladimir Clementis și Rudolf Slánský), Ungaria ( condamnat fiind László Rajk), Bulgaria ( condamnat fiind Traicio Kostov) și în Albania ( condamnat fiind Koči Xoxe).
Procesul Pătrășcanu s-a suspendat în perioada 1948-1951. Între timp, liderul PMR Gheorghe Gheorghiu Dej visa să rămână în grațiile lui Stalin. În 1948, când începuseră naționalizarea și colectivizarea, Pătrășcanu în politică ar fi fost un om critic. În plus, Stalin care începuse să deteste comuniștii evrei pe care îi acuza de sionism, titoism, troțkism îi dăduse de înțeles lui Dej că venise timpul să scape de Ana Pauker și grupul ei format din Teohari Georgescu și Luka Laszlo (Vasile Luca).
Atât naționalizarea cât și colectivizarea înaintau greu. România trebuia să plătească despăgubiri către URSS conform Tratatului din 1947, se înființaseră Sovrom-urile din 1945.
Cu Pătrășcanu în închisoare, comuniștii aproape bagă țara în faliment prin stabilizarea din 1952, consfințită prin Decretul nr. 37 din 26 ianuarie 1952. Practic, cei care aveau bani „la saltea” sau la bănci rămân cu hârtia fără valoare, pentru că li se schimba o sumă prea mică de bani și aceea la o proporție dură de 20 la 1. Adică 20 lei vechi valorau un leu. 100 lei vechi valorau 5 lei noi. Cum despăgubirile plătite de România erau nominal 300 milioane dolari la nivelul 1938, leul românesc din 1947 era o umbră a leului din 1938.
Colectivizarea era aproape să fie abandonată, datorită rezistenței țăranilor și a activității partizanilor anti-comuniști în munții românești. Atunci. Dej care-l avea închis pe Pătrășcanu a decis să scape de Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, „grupul moscovit” fiind epurat la Plenara PMR din 26-27 mai 1952. Ana Pauker va ajunge în arest, fiind eliberată abia după moartea lui Stalin, în martie 1953. Vasile Luka va muri în închisoarea Aiud, la 23 iulie 1963.
Dej temporizează procesul lui Pătrășcanu așteptând să vadă schimbările de la Moscova
Procesul lui Pătrășcanu se reia, pentru scurt timp, în 1952, evident, când Dej scapă de grupul moscovit al Anei Pauker. Cum problemele interne grevau greu pe economia națională. procesul lui Pătrășcanu se oprește pentru că acuzațiile nu sunt convingătoare pentru cei din grupul Pătrășcanu iar Pătrășcanu nu recunoaște fantasmagoriile anchetatorilor lui Dej. Coposu a refuzat să admită calitatea de spion a lui Pătrășcanu deși erau rivali politici, iar Coposu a stat cel puțin 7 ani în izolare totală pentru acest refuz.
În 1953, în martie, la moartea lui Stalin, Pătrășcanu era în închisoare. Ana Pauker va fi eliberată, deși a plâns la moartea lui Stalin. I se spusese că până la urmă o salvase moartea lui Stalin. A fost izolată, decăzută din drepturi, trăind în anonimat până la moartea ei pe 3 iunie 1960.
Așteptând să vadă cum se limpezesc apele la Moscova, Dej ordonă din nou suspendarea procesului Pătrășcanu. Aștepta să vadă ce ordine veneau de la Moscova și cine îl moștenea pe Stalin. Venirea lui Hrusciov nu a fost o bucurie prea mare pentru Dej. Hrusciov începuse un oarecare dezgheț care va culmina în 1956, cu raportul secret de la Congresul XX al PCUS din februarie 1956.
Dej se temea și de poziția sa în partid și căuta să se înfileteze mai bine, dar evident, avea critici pentru că scăpase iată de fideli ca Ana Pauker, Pătrășcanu era la închisoare.
Sursa foto: Wikipedia
De ce execuția lui Pătrășcanu este atipică?
Dej decide în Biroul Politic al PMR din 2 septembrie 1953, ca procesul Pătrășcanu să continue. Procurorii-anchetatori, Moraru și Șoltuțiu au încheiat cercetările pe 27 martie 1954 și au înaintat dosarul către Colegiul Militar al Tribunalului Suprem. Ultima fază a procesului a fost în perioada 6-13 aprilie 1954. În 14 aprilie 1954, se pronunță sentința de condamnare la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu și a lui Remus Koffler. Ea este executată în noaptea de 16/17 aprilie 1954. Oficial, trebuia să o facă un pluton de execuție, dar după cum s-a scris, ca urmare a relelor tratamente din închisoare, Pătrășcanu și-a pierdut un picior, fapt vizibil în anumite documente de arhivă, în timpul procesului, deplasându-se susținut. Se pare că a fost executat cu un glonț în ceafă, în noaptea de 16/17 aprilie 1954.
Cum gestionează Dej momentul 1954?
Între timp, Dej face schimbări în leaderhipul PMR. Desființează secretariatul general de 5, reducându-l la 4. Desființează funcția de secretar-general al CC al PMR și introduce funcția de prim-secrerar al PMR. La 20 aprilie 1954, Dej face un pas în spate și îl lasă în nou creata funcție pe Gheorghe Apostol. El devine șef al Guvernului. Alături de Apostol, au fost aleși Nicolae Ceauşescu, Mihai Dalea, János Fázekaş. Momentul este ales la trei zile după moartea lui Pătrășcanu.
Abil, Dej urmărește jocurile din culise, e atent la Valter Roman, la Iosif Chișinevski. Revine în fruntea PMR la Plenara din 30 septembrie-1 octombrie 1955, Apostol făcând pasul în spate.
Dej moare la 19 martie 1965, iar Apostol pierde șansa de a-i succeda a doua oară lui Dej în fruntea partidului. Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica impun numirea tânărului de 47 ani Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului.
Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945. Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc/ Cota: 2/945
Ce a aflat Comisia Patilineț de reabilitare a lui Pătrășcanu, 13 ani mai târziu?
Evident, în 1967, Ceaușescu îi ordonă omului său de încredere Vasile Patilineț care se ocupase între altele și de dosarul Anei Pauker, să creeze planul reabilitării lui Lucreștiu Pătrășcanu. Vasile Patilineț, vechi ilegalist hunedorean, omul care a reformat pentru Ceaușescu Securitatea, Forțele Armate și a contribuit la reforma județelor din 1968 a trecut la treabă. El primise sarcina, alături de Ion Stănescu să găsească toți liderii politici și șefii militari cu studii în URSS care ar fi putut să fie spioni sovietici. Au fost găsite 100-120 nume, care vor fi epurate.
Lovitura de maestru a lui Ceaușescu prin Vasile Patilineț a fost scoaterea din funcții a lui Alexandru Drăghici, fost Ministru de Interne și a generalului Gheorghe Pintilie (Timofei Panteleevici Bodnarenko zis „Pantiușa”) fost executant al ordinelor de lichidare fizică a unor comuniști incomozi printre care și Iștvan Foriș, predecesorul lui Dej la șefia comuniștilor români.
În comisia condusă de Patilineț, Gheorghe Apostol a declarat că ar fi existat un acord de la Moscova în ianuarie 1954, pentru execuția lui Pătrășcanu. Este singura mărturie, evident, a lui Apostol, pentru a se disculpa în fața istoriei.
În loc de epilog, o opinie personală
Eu, personal, consider că Gheorghe Dej a făcut ce a făcut strict după capul său planul de eliminare a lui Lucrețiu Pătrășcanu, omul care a fost la 23 august 1944, în locul lui. Ana Pauker l-a certat pe Pătrășcanu pentru că a făcut actul de la 23 august 1944 și pentru că a fost la 12 septembrie 1944, în Comisia de Armistițiu.
Pătrășcanu venea din lumea ilegaliștilor pe care echipa lui Nikita Sergheevici Hrusciov (succesorul la putere al lui Stalin) de la Moscova nu o cunoștea prea mult, pentru că mulți lideri de frunte ilegaliști din statele viitoare comuniste, refugiați în URSS au fost epurați de Stalin în anii 30.
Moscova nu ar fi cerut eliminarea lui Pătrășcanu, după cum N.S. Hrusciov a încercat să se apropie de Josip Broz Tito și de Occident. Singurul care se temea de Pătrășcanu și l-a ținut 6 ani în temniță pe Lucrețiu Pătrășcanu pentru a scăpa de el la momentul oportun a fost Gheorghiu Dej.
Moartea lui Pătrășcanu a fost practic închiderea unui cerc judiciar pe care Pătrășcanu însuși îl deschisese prin Tribunalele Poporului, dar nu el singur ci, insituțional, cu acceptul tacit al SUA și al Marii Britanii. În Drept, există și conceptul de „adoptare tacită”.
Putem prezuma la 72 de ani de la execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu că Gheorghiu Dej a mizat pe „acordul tacit” al Moscovei, atât și nimic mai mult.
Hrusciov a fost un tip care și-a permis să retragă în vara lui 1958, trupele sovietice din România. În noiembrie 1957, Dej a evitat să meargă la Moscova, avionul cu delegația românească prăbușindu-se la Vnukovo, Ceaușescu fiind rănit, piloții murind. Între liderii politici, la capitolul decedați a fost Grigore Preoteasa, Ministru al Afacerilor Străine.
Execuția din 16/17 aprilie 1954 a liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu este 100% decizia politică și apoi juridică a lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
