Moartea în România lui vanbuuren-pîrțîpa. Unul dintre câștigurile pe care le-am avut din faptul că m-am ocupat cu cititul a fost acela de a fi aflat că între moarte, ca fenomen fizic și faptul de a muri există mari deosebiri. 

Moartea în România lui vanbuuren-pîrțîpa. Oamenii nu-și doresc niciodată moartea, dar cu toții își doresc să moară într-un anumit fel, fără să sufere, fără dureri, dacă se poate, cu toată familia alături.

Cel mai dorit mod de a dispărea din lume este, cred, acela în care adormi seara, la televizor.

Problema, în țara care duduie manelele și Untold-urile multiplicate în tot mai multe orașe este alta. Aceea că la noi „a fost nevoie să moară oameni” și parcă, în ultima vreme, de când România este din ce în ce mai Untoldmanelizată este nevoie de morți și nenorociri în fiecare zi.  La noi se moare urât, la toate vârstelle posibile.

În spitale, legați de pat, fără tratament și fără asistență medicală, în multiple cămine din țară, pe șosele, înecați în mare, drogați sau beți mangă la volan pe șoselele patriei, în saci negri de plastic, sau discret, de foame și din lipsă de medicamente, sau în accidente precum cel de la Crevedia.

Cât de important e a muri cu demnitate în România

La un moment dat, copii fiind, aflăm că vom muri, cândva. Pentru unii - cum ar fi de exemplu Eugen Ionesco - acel moment înseamnă sfârșitul copilăriei.

Cred că am avut cu toții un asemenea moment, însă unii dintre noi l-am identificat cu acela când, la un moment dat, am fost pe stradă și împreună cu prietenii ne-am jucat pentru ultima dată și nimeni nu are habar ce se îmtâmpla în acea dimineață-dupăamiază-seară, în care copilăria începea să devină mai întâi o amintire, apoi un vis…

Nu știu cât de importantă (mai) este pentru noi  moartea demnă, faptul de a muri cu demnitate. A muri demn într-o țară manelizată pare din ce în ce tot mai departe de conceptul etic care se referă la procesul de sfârșit al vieții, evitând suferința și păstrând controlul și autonomia.

Partea proastă este aceea că  acest concept este considerat o extensie a conceptului de viață demnă, în care oamenii își păstrează demnitatea și libertatea până la încetarea existenței lor. Ori, ”viața demnă” aproape că nu mai există, în actuala ”modernitate”.

Moartea românului nu mai e „eroică” sau demnă, de mult

Nici ca obiect de studiu acest aspect observ că nu mai interesează pe aproape nimeni. Totuși, am descoperit, spre bucuria mea o doamnă, - Adela Toplean - , care aduce cu curaj în studiul d-sale în fața celor dispuși să afle adevăruri incomode, o gamă de realități care de obicei nu fac plăcere cititorului. Fie că este dispus să recunoască, fie că nu…

Știm: condiția morţii este viaţa.  Deci e firesc ca  în discuția despre moarte, românul să vorbească mult despre viața lui.  Moartea românului nu mai e „eroică” sau demnă, de mult. Iar dacă totuși ar fi, această demnitate este pierdută în micile întâmplări de fiecare zi.

”Toate tarele care s-au adunat în arderea etapelor spre adoptarea așa-zisului ”model occidental”, duce la realitatea că pentru mulți dintre românii de azi,  scenariul morții este confuz.

Ne-am depărtat, în ultimii 35 de ani, de gândul morții ca atitudine contemplativă

Românul ar vrea să-și trăiească viața ca ”cei de afară” după reguli impuse de Uniunea Europeană, dar de fapt, nu poate renunța la practica unui model propriu. Adevărul este mai simplu: ne mințim. Le disprețuim pe amândouă”.

Ne-am depărtat, în ultimii 35 de ani, de gândul morții ca atitudine contemplativă, așa cum o făcea în vechime ciobanul din Miorița, care, de fapt n-a murit, ci s-a pierdut în Neant.

Românului nu-i place să aleagă. Preferă să ocolească alegerea, așa cum procedează de obicei, în legătură cu opțiunile importante ale vieții, generând o altfel de ”manelizare-untoldizare”.

Românul erei ”pîrțâpa” a găsit că e mai simplu să ocolească și să se  se sustragă de la asumarea unei stări obiective.

Nu pot decât să-i i înțeleg pe toți aceia care ar vrea să moară în somn, cu televizorul pornit. Acesta poate fi tipul de  ”savoir mourir ” al majorității trăitoare în acest spațiu manelizato-untoldizat.

„Fentarea” morții

Dar am o veste proastă. Din proprie experiență, le pot spune că în momentul în care acum niște ani am trecut printr-un infarct era seara, târziu și mă aflam acasă, pe canapea, în fața televizorului. Mărturisesc că nu e deloc un privilegiu.

Cu toate că durerea îngrozitoare din piept, neputința de a mai respira, lipsa din ce în ce mai acută a aerului nu-ți menajează gândurile. Privești ecranul televizorului - în cazul meu erau știri -, și îți dai seama că ”te duci”.

Înțelegi că în curând vei fi un cadavru și că toate lucrurile care se întâmplă pe Lume vor merge nestingherite înainte, și fără tine. Iar dacă până atunci, trăind, aveai impresia că asta va fi starea ta veșnică și că în cazul tău se va face o excepție, vei înțelege că te-ai înșelat și vei muri, totuși.

S-ar putea să mă înșel dar cred că dorința de a avea  un life-style cât mai opulent  nu este altceva decât masca sub care se ascunde ”fentarea” morții.

În România, Miorița s-a manelizat-untoldizat

Căci, dacă viaţa implică automat şi moartea, lifestyle-ul implică fuga din fața morţii.

Alegerea unui stil de viaţă modern și cât mai scump, cu multe călătorii, pe mapamond, extravaganțe, party-uri, concerte, cu miile de fotografii și postări mârlănești pe rețelele sociale înseamnă, de fapt administarea eficientă fugii din fața inexorabilei morţi, adică născocirea şi menţinerea unor strategii sociale care să maximizeze efectele vieţii și să îndepărteze  amenințarea morţii.

Miorița de ieri, s-a manelizat-untoldizat și ea, devenind ”Pușca și cureaua lată, ce bărbat eram odată!” Sensibilitatea românească de azi a ”puștii”, ”curelei” și vârstei este mai aproape de realitatea curentă existenţială autohtonă decât „Mioriţa”.

Nu mai există conştiinţa tragică a condiţiei muritoare și nici acceptarea ei.  Toate aceste calități mitice  au fost înlocuite cu rememorarea lașă și amețitoare a unui trecut imaginat ca vital şi viril.

România: Pușca și telefonul mobil

Întreaga viață a românului manelizat se rememorează și se recompune în jurul tînguirii: „Dac-aş mai avea douăzeci de ani!” Asta e esența. Întreaga sa biografie se subsumează datelor biografice trecute, de un eroism, și el, manelizat.

”Dorinţa sa de a muri dormind, la televizor, devine, în acest context, un refuz suprem al asumării morţii, o descalificare a sa de pe lista experienţelor care trebuie trăite şi întâmpinate cum se cuvine. Acest somn aluziv, preventiv şi evitant se află foarte departe – dacă nu chiar la antipodul – temerităţii vitale atribuite îndeobște poporului român”.

Pușca si cureaua lată, ce bărbat eram odata. ”Există aici, în subtext o anume tristețe, care te face să-l plângi pe acest om rămas fără apărare, pe drumul spre moarte, pierzând unul după altul, toate privilegiile existențiale.

În locul puștii, omul ține astăzi la curea un telefon mobil. Simbolul suprem al privilegiului social”.

Editorialul în format VIDEO, AICI