Și aceasta dintr-un motiv foarte simplu: nu mai există nimic altceva de mâncare, omul nu are de lucru și de când n-a mai văzut forma banului a uitat-o cum e.

E un fel de ogoraș plin de zăpadă, lângă granița polonă, unde vin oameni, acum în toiul iernii, și sapă.

  • Comori?
  • Ei, bine ar fi…
  • Doar nu semănați acum?

Oamenii aceștia caută rădăcini de legume și de plante necomestibile ca să-și facă fiertură, fiindcă n-au altceva de mâncat.

Când nu găsesc aici rădăcini, fierb tărâțe, coji de cereale sau răzătură de lemn și mănâncă această ciorbă cu mămăligă – când au mălai, iar când nu, o beau goală.

Granița blestemată

Nu exagerăm nimic, în cele de mai sus. Sunt cazuri constatate și verificate cu preciziune.

O întrebare se pune de la sine: dece oare e atâta sărăcie în Maramureș? Cine ia aici oamenilor până și pâinea de la gură?

  • Granița!

În vechiul imperiu habsburgic, Maramureșul forma o unitate economică, reprezenta un echilibru de interese economice, un tot de sine stătător.

Azi, acel judeţ unitar este tăiat în trei părţi: o parte se află în România, alta în Polonia şi a treia în Cehoslovacia.

Împărţirea aceasta n-a ţinut seamă, şi nici nu putea să ţină, de factorii economici, ci de naţionalitatea locuitorilor. De aci, distrugerea acelui echilibru economic de eri.

În vechea monarhie Austro-Ungară, atât capitala judeţului Maramureş. Sighetul Marmaţiei, aflătoare dincoace de Tisa, cât şi vasta întindere a judeţului de dincolo de Tisa, formau o regiune din acelaș stat.

La desmembrarea imperiului, s-a trasat graniţa astfel încât capitala a rămas la noi, în România, iar vasta regiune ce forma domeniul productiv al judeţului, de dincolo de Tisa, a trecut vecinilor.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric

PAGINA ANTERIOARA