„Ochii săi scânteiează de o lumină tainică, în jurul gâtului penele îi strălucesc ca flacăra, deasupra capului are o creastă roșie al cărei vârf lucește ca o stea și revarsă în întunericul nopții o lumină senină, picioarele îi sunt roșii ca purpura de Tyr, un cerc de azur îi învăluie aripile, iar partea superioară îi este împodobită cu pene aurii.”„Idile”, Claudius Claudianus.

Ființa care a devenit, rând pe rând simbol al regalității, al nemuririi și chiar al creștinătății timpurii, pasărea Phoenix a aprins imaginația oamenilor în aproape toate timpurile și culturile.

Pasărea Phoenix este descrisă ca fiind de mărimea unui vultur, gâtul este strălucitor, auriu, în coadă există pene roz și are o față rotundă cu un smoc pe cap (F. Wolf).

În diferite culturi Phoenix-ul era cunoscut sub diferite nume. În Arabia s-a numit „Anka”, în Persia - „Simurg”, în India - „Garuda”.

Pasăre mitică, ce renăştea din propria-i cenuşă, asemănătoare cu un vultur, cu pene splendide şi viaţă foarte lungă. O ființă învăluită în mister, cu un destin excepţional și transformată în imagine simbolică a renaşterii. Considerată ca fiind originară din cele mai diferite locuri, pasărea Phoenix era prezentată în mitologia clasică sub numeroase înfăţişări, care s-au înmulţit în nenumăratele reinterpretări propuse de secolele următoare şi de diversele culturi în lumea clasică.

Legendele cele mai deosebite se referă la moartea sa. Când lunga sa viaţă este pe terminate şi pasărea îşi simte sfârşitul aproape, îşi face un cuib din ramuri de plante aromatice şi tămâie; dă apoi foc acestui cuib, în care, potrivit unor tradiţii, se întinde, arzând o dată cu el, iar din cenuşa sa se formează o altă pasăre. Tânăra pasăre Phoenix  pune rămăşiţele părintelui într-un înveliş de smirnă şi tămâie în formă de ou şi ducându-le, cu un cortegiu format din alte păsări ce zboară împrejurul său, la sanctuarul din Heliopolis, unde preoţii lui Helios vor începe ritualul funebru solemn.

Pasărea Phoenix trăiește în Arabia

După această apariţie trecătoare în Egipt, tânăra pasăre se întoarce în Arabia (sau Etiopia), unde îşi duce lunga sa viaţă solitară hrănindu-se cu perle de tămâie, până când va genera din cenuşa sa un alt exemplar.

Herodot descrie astfel ritualul:

„Pornind din Arabia, își transportă tatăl, învelit în smirnă, până la Templul Soarelui, unde îl înmormântează. Și îl cară astfel: întâi face din smirnă un ou atât de mare cât îl poate duceș apoi încearcă dacă e în stare să-l poarte. După această probă, ăși bagă tatăl înăuntru după ce mai înainte a scobit oul, după aceea astupă tot cu smirnă gaura prin care și-s introdus tatăl în ou. Chiar și cu pasărea-tată în ou, greutatea oului nu se schimbă‟

Izvoare egiptene povesteau despre o ființă similar, Bennu, reprodus uneori pe prora navelor egiptene. Egiptenii îl vedeau în relaţie cu ciclul cotidian al Soarelui şi cu cel anual al revărsărilor Nilului. Astrologii legau povestea despre viaţa sa lungă de teoria revoluţiei siderale. Cert este că în Egipt echivalentul păsării Phoenix era legat de cultul Soarelui, precum şi de ideea regenerării şi a vieţii, iar aceste caracteristici sunt reluate în mitologia clasică.

Potrivit legendelor chineze, pasărea Phoenix a fost văzută înainte de moartea Împăratului Galben. Pasărea a apărut pe mormântul dinastiei Ming, spune povestea, în 1368 iar apoi nu a mai fost văzută.