Alpinistul britanic George Herbert Leigh Mallory (1886-1924) a condus primele trei expediții de cucerire a celui mai înalt vârf de pe Terra (8.848 m alt.) la începutul anilor 1920. Misterul dispariției sale pe munte nu s-a risipit încă...

„Cadavrul era îngheţat şi albit de soare. Zăcea cu faţa în jos în zăpadă, perfect întins şi cu capul spre vârful muntelui. Partea superioară a corpului era lipită de pietriş datorită unui strat de gheaţă. Braţele, încă musculoase, erau ridicate deasupra capului. Alpinistul George Mallory fusese văzut ultima oară în ziua de 8 iunie 1924, când, împreună cu Andrew Irvine, a dispărut în încercarea de a deveni primul om care ajunge pe vârful Everest. Dacă şi-au atins sau nu obiectivul nu se știe nici astăzi, după mai bine de 90 de ani” - amintește scriitorul Giles Milton în volumul Când Hitler a luat cocaină și Hitler și-a pierdut creierul. Fascinantele note de subsol ale istoriei, Editura Corint 2018.

În primăvara lui 1999, un american pe nume Eric Simonson a organizat expediţia de căutare a lui Mallory şi Irvine. Cinci alpinişti experimentaţi au fost trimişi pe Everest cu misiunea de a găsi măcar cadavrul unuia dintre cei doi. Cei cinci au pornit de la o serie de indicii. În 1975, un alpinist chinez, pe nume Wang Hung-bao, dăduse, la o altitudine de 8 100 m, peste „un englez mort”. Wang i-a spus despre cele descoperite partenerului său, cu puţin înainte ca amândoi să fie măturaţi de o avalanşă. Locul în care fusese zărit „englezul mort” nu a putut fi stabilit cu certitudine - notează în continuare Milton.

Echipa lui Eric Simonson, compusă din cinci alpinişti experimentaţi, nu s-a lăsat însă descurajată. Conrad Anker, Dave Hahn, Jake Norton, Andy Politz şi Tap Richards erau hotărâţi să-şi ducă la îndeplinire misiunea, chiar dacă sorţii le erau potrivnici. Căutarea s-a desfășurat cu precădere pe o vastă terasă acoperită cu zăpadă, de dimensiunea a 12 terenuri de fotbal. Terasa, puternic înclinată, este situată la altitudinea de 7.920 m. Cei cinci ştiau că, dacă-şi pierdeau echilibrul, panta cu o înclinaţie de 30 de grade i-ar fi trimis la vale 2 100 m, până la gheţarul Rongbuk. În ziua de 1 mai, pe când examina cu atenţie povârnişul, Conrad Anker a dat alarma. Zărise un cadavru, alb ca alabastrul, ieşind din stratul de gheaţă. Restul echipei şi-a croit drum până la el şi s-a apucat să desprindă cadavrul din glacialul loc de veci, timp în care l-au studiat cu atenţie. Tibia şi peroneul piciorului stâng erau rupte, cotul drept era dislocat, iar partea dreaptă suferise vătămări grave. Coarda era strâns înfăşurată în jurul cutiei toracice - mai notează scriitorul britanic.

În scurt timp, au reuşit să identifice cadavrul. Verificând interiorul îmbrăcămintei, Tap Richards a dat peste o plăcuță care avea pe ea numele G Mallory. „Poate că de vină a fost altitudinea sau faptul că ne scoseserăm cu toţii măştile de oxigen”, avea să spună Dave Hahn, „însă ne-a luat ceva timp să ne dezmeticim. Eram în prezenţa lui George Mallory însuşi.”

O întrebare îşi mai aşteaptă încă răspunsul: au reuşit oare Mallory şi Irvine să ajungă în vârf? Au pierit în timp ce urcau sau în timp ce coborau? Reinhold Messner, o legendă a alpinismului mondial, care, alături de Peter Habeler, a escaladat pentru prima oară Everestul fără oxigen suplimentar, afirmă, într-un documentar despre ascensiunea lui Mallory (avându-l ca protagonist pe Conrad Anker, care a încercat să refacă traseul cu echipamentul din 1924), că, după părerea lui, Mallory şi Irvine nu ar fi putut să ajungă în vârf deoarece echipamentul rudimentar nu le-ar fi permis să parcurgă o secţiune de traseu dificilă din punct de vedere tehnic Au pierit în timp ce urcau sau în timp ce coborau?

Echipa spera să găsească aparatul de fotografiat al lui Mallory - evidențiază Milton în volumul citat. Experţii firmei Kodak îi asiguraseră că, deşi vechi, filmul putea fi developat. Când însă au desfăcut săculețul care atârna la gâtul lui Mallory, alpiniştii nu au găsit decât o cutie de metal în care erau câteva cuburi de supă deshidratată: „Brand & Co. Savoury Meat Lozenges”.

Asupra cadavrului s-au mai găsit şi alte obiecte: un altimetru de alamă, un briceag, o batistă cu monogramă şi, într-un buzunar interior, intactă, o pereche de ochelari de soare. Ochelarii lui Mallory puteau fi un important indiciu despre cele petrecute în acea zi a anului 1924. Cu doar câteva zile înainte de ultima tentativă, cel de-al doilea partener al lui Mallory, Edward Norton, nu și-a pus ochelarii de protecţie şi, în consecinţă, vederea i-a fost grav afectată de strălucirea zăpezii. Mallory nu s-ar fi descurcat fără ochelari dacă s-ar fi căţărat pe lumină. Faptul că aceștia se aflau în buzunar indica faptul că Mallory şi Irvine îşi încheiaseră tentativa de escaladare la lumina zilei şi începuseră să coboare după lăsarea întunericului.

Nu mai puţin interesant s-a dovedit a fi un plic găsit asupra lui Mallory, plin de o mulţime de cifre - nivelurile de presiune din tuburile de oxigen pe care le aveau cu ei. Mult timp se crezuse că insuficiența oxigenului nu le-a permis să ajungă în vârf. Numerele respective indicau însă faptul că avuseseră cu ei cinci, poate chiar şase tuburi, adică mai mult decât suficient ca să ajungă în vârful muntelui.

Mai interesant era un obiect pe care membrii echipei se aşteptaseră să-l găsească asupra lui Mallory. Se ştia că acesta purta întotdeauna la el o fotografie a soţiei lui, Ruth, pe care jurase să o ducă pe Everest. Ei bine, fotografia a fost de negăsit, deşi portofelul şi alte hârtii erau intacte - evocă Milton.

Apoi, în continuare: „Cei care l-au găsit pe Mallory au reuşit să reconstituie într-o manieră plauzibilă cele petrecute în fatidica zi a morţii acestuia. Este povestea unei aventuri şi a unei tragice erori, care, până la urmă, i-a pecetluit soarta. Este 8 iunie, seara, mult după asfințit, iar cei doi alpinişti sunt încă sus pe munte. Cu forţele şi rezervele de oxigen pe sfârşite, încearcă, disperaţi, să se adăpostească undeva. În timp ce traversează așa-numita „bandă galbenă”, o secţiune de marmură şi filit deosebit de înşelătoare, unul dintre ei, poate Mallory, alunecă. În acest caz, alunecarea îi e oprită de coardă. Se izbeşte de un colț de stâncă. Coastele i se rup instantaneu, iar cotul îi este dizlocat. Rămâne atârnat de coardă, pendulând deasupra hăului. Apoi, pe neaşteptate, coarda se rupe, iar el se prăbuşeşte în întuneric. Aterizează pe un tăpșan abrupt, acoperit de zăpadă, rupându-şi tibia şi peroneul. Dar nu se opreşte acolo. Forţa de gravitaţie îl trage în jos pe versantul nordic cu o viteză teribilă”.

Mai mult: „Este înspăimântat şi are dureri groaznice, dar încă nu şi-a piedut cunoştinţa şi încearcă să se salveze. Disperat, se agaţă de pietrişul înghețat, înfigându-și degetele în gheaţă. Alunecă însă tot mai repede şi se izbeşte cu fruntea de colțul crestat al unei stânci, care îi face o gaură în craniu. Se opreşte în acelaşi moment în care îşi pierde cunoştinţa. Trupul îi este repede cotropit de durere şi de hipotermie. În doar câteva minute, George Mallory moare. Între timp, e foarte posibil ca şi Irvine să fi avut aceeaşi soartă. Cade, este grav rănit şi suferă de hipotermie. La câteva minute de la moartea lui Mallory, cade şi el victimă frigului”.

Dar au ajuns oare în vârf? Au fost ei primii oameni care au urcat pe Everest? La aceste întrebări, echipa lui Eric Simonson nu a reuşit să dea un răspuns cert. Descoperirea cadavrului lui Mallory a fost un fapt extraordinar, însă enigma nu va fi rezolvată probabil decât atunci când se va găsi - dacă se va găsi - şi aparatul lui de fotografiat.

O singură persoană s-a simțit în măsură să spună dacă Mallory şi Irvine merită sau nu titlul de „cuceritori ai Everestului”. John Mallory avea doar trei ani în momentul dispariţiei tatălui său. Eşecul lui George Mallory, faptul că nu s-a întors acasă, este răspunsul la toate întrebările lui. „Pentru mine, să cucereşti un vârf înseamnă să te întorci viu. Dacă nu mai cobori, treaba e doar pe jumătate făcută” - a încheiat Giles Milton.