– Ileana Ilie Ungureanu: Pacientul nu mai vine la medic cum venea odinioară și nici nu mai crede „fără să cerceteze” că medicul îi vrea binele necondiționat. Cum de s-a ajuns la această ruptură între medic și pacient?

– Dr. Mircea Beuran: Ura asta a fost construită. Și va exista atâta timp cât există dorința de a căuta malpraxisul. Poate dacă ne-am uita în istorie am vedea că au murit și regi, și regine, și mari personalități. Malpraxisul nu e întotdeauna din reavoință, poate atât a știut medicul să facă. Nu pot însă să înțeleg un lucru: de ce la malpraxis ți se cere jumătate de milion de euro, când tu ai salariul de 4.000 de lei?! 

– Dar se greșește, flagrant uneori. Ba chiar s-a făcut un sondaj care arată că mai multe de o treime din medici ar prefera să își ascundă „vina” față de pacienți, în cazul în care ar comite o greșeală medicală.

– Eu nu zic că atunci când au făcut unei paciente o transfuzie de sânge greșită nu a fost malpraxis, că asta e nepermis, dar sunt alte cazuri și situații pe care nu poți să le impuți că sunt făcute din neglijență sau rea-voință. Toată lumea se miră pentru că acasă e sănătate curată și când ajung la spital toți au probleme. Pai îl stricăm noi aici? Nu vin ei bolnavi la spital? Gândirea și atitudinea sunt foarte agresive când intri în spital. Nu de puține ori vine familia și cu un print, ca să vedem cum se îngrijește boala cu pricina în Germania, Franța, Elveția, America. Familia pacientului se uită pe net și știe ea ce trebuie făcut mai bine decât medicul.

În Urgență, un doctor nu poate să facă minuni cu mâna goală” 

– Vreți să spuneți că românii nu știu să se poarte civilizat și să respecte regulile într-un spital?

– N-ai auzit în lumea civilizată să vină 50 de oameni la un pacient. Aici discuți cu un membru al familiei și după zece minute vine altul și trebuie să repeți. Explici din nou și din nou și activitatea asta îți mănâncă din timpul tău de muncă. Nu suntem împotriva explicațiilor, dar cei mai mulți aparținători nu pot să ducă explicația ta în familie pentru că nu înțeleg. De ce are doctorul obligația să stea slugă, să fie tot timpul la dispoziția oricui? Nicio meserie nu face asta, dar doctorului i se cere. Dacă ești puțin nepoliticos și îi spui că nu ai timp să explici din nou și din nou ești arogant, aștepți plicul.

– Prin această atitudine, medicul se simte jignit?

– Asta e educația lui. Eu muncesc să-l salvez pe pacient, iar familia e ocupată să citească pe net, pe forumuri. Toată lumea e speriată că sunt microbi în spital, dar a luat cineva mostre din gări, din autogări, să vadă ce germeni cresc? Păi nu vin cu toți microbii în spital, îi lasă acasă? E punctul cel mai sigur de întâlnire a tuturor germenilor. Va trebui să învățăm să respectăm orele de vizită și regulile de igienă.

– Apropo de igienă, de la Hexi Pharma a pornit cel mai mare scandal din medicina românească. Ați avut înțelegeri cu distribuitorii de produse sanitare?

– Asta cu dezinfectanții diluați este o chestiune necontrolată. Ce, credeți că asistența șefă îmi spune că dezinfectantul are concentrația 10%, 20%, 90%? Există o procedură clară pe care o urmăm și cine controlează aceste produse trebuie tras la răspundere. Se discută pe piață că există nu știu câte sute de firme de apă și că de fapt trebuie să fie doar câteva zeci. Apa și aerul manipulează cele mai multe boli și se pare că nu interesează pe nimeni.

– Spuneți că așa cum s-au sesizat autoritățile la dezinfectanții diluați ar trebui să ia atitudine și când vine vorba de producătorii de apă?

– Când spune unul că se otrăvește apa, te gândești la populația unui sat, oraș, la comunități întregi, dar noi citim cu indulgență că sunt câteva sute de astfel de firme de apă, care practic nu ar trebui să funcționeze. S-a luat vreo măsură pentru sănătatea oamenilor? Nu.

„Eu cred că invidia medicală este cea care l-a înfundat pe doctorul Burnei”

– Sistemul sanitar a fost „tulburat” de diferite „evenimente” în ultimul an. Despre cazul profesorului Gheorghe Burnei ce spuneți?

– Nu cred acuzațiile aduse acestui om, care a salvat atâția copii, care stă în spital tot timpul, care a preluat cazurile profesorului lui – că sunt cazuri care se rostogolesc în ortopedie – și a avut rezultate foarte bune. Sunt și unii care în urma intervenției lui sunt cu sechele, dar ei au fost sechelari de la naștere. Sunt excepții cazurile în care reușești să îndrepți ceea ce natura nu a născut cum trebuia. S-a demonstrat deja că așa-zisele fiare cumpărate din Obor nu existau. Dar a luat cineva vreo poziție pentru faptul că s-au spus niște nerealități? I s-au cerut scuze doctorului Burnei? Nu. Doctorul acesta a crescut câteva generații de doctori. Eu cred că invidia medicală este cea care l-a înfundat. S-au luat măsuri de intimidare, au distrus un om, care la vârstă aceasta încă mai putea să ofere. Aș vrea să amintesc că există un pasaj în jurământul lui Hipocrate, care spune că pentru cel care te-a învățat carte trebuie să ai respect ca și pentru cel care ți-a dat viață.

– La începutul anilor 2000 ați fost în centrul unui scandal de plagiat. Dincolo de faptul că ați părăsit funcția din Guvern în acel moment, v-a afectat la nivel personal?

– Am dovezi de la edituri despre cum s-au scris aceste ghiduri. „Ghidului medicului de gardă” (publicat de Editura Scripta București în 1997) ne are ca autori cordonatori pe mine și pe dr. Gerald Popa, dar sunt peste 70 de oameni care au scris astfel de ghiduri. Nu s-a făcut profit, s-au dat gratuit în toate spitalele. Și astăzi medicii tineri se pregătesc după aceste ghiduri, care din păcate nu se mai multiplică. Noi le-am abandonat ca să nu răscolim mințile bolnave, dar utilitatea lor este foarte mare.

– Credeți că toate scandalurile în care sunt implicați medici renumiți au ca scop discreditarea sistemului medical și a școlii românești de medicină?

– Dacă s-ar putea ca în fiecare zi să dăm în doctori cu cazuri negative ar fi bucuria supremă. Nu s-ar vedea nici ecranul de politică, nici ecranul cu cătușe și multe alte lucruri. Am văzut că se dau geamantane ca să se opereze unii-alții în străinătate și nu întreabă nimeni nimic. S-a făcut vreo anchetă despre câți bani cheltuiește ministerul într-un an cu decontările operațiilor în străinătate? Și câți pacienți trăiesc din anul ăla? Eu aș fi curios să aflu.

– Ați fost și pacient în sistemul sanitar românesc?

– De două ori, la Spitalul Floreasca.

– Cum a fost experiența?

– Bună. O dată am fost operat pentru o hernie de disc și o dată pentru o ruptură de menisc. Nu am luat nicio infecție, am stat în aceeași sala unde stă toată lumea, în același salon unde stă toată lumea, m-a îngrijit același personal. Aaaa, și am mai fost o dată internat când am făcut o gripă și am fost îngrijit de echipa de medici de aici, împreună cu profesorul Adrian Streinu Cercel.

– Dar o evidență a intervențiilor chirurgicale făcute de dvs. țineți?

– Operez în medie 1.000-1.100 operații pe an, sunt cam 4-5 operații pe zi, și vin și sâmbăta și duminica dacă sunt chemat. Acum fac operații foarte grele, dar nu operez singur, ci cu echipa mea. 

„Spitalul nu face oameni noi, ci îngrijește și caută să-i repare din ce mai e bun în ei”

– Este România pregătită pentru a face transplantul pulmonar, aici, în țară?

– Dacă profesorul Ioan Cordoș, omul care opereză zilnic plămâni în România, și care a operat transplanturi și în străinătate, spune că nu, eu îl cred. Pentru un astfel de transplant nu trebuie să ai numai pereții, sala de operație, și bolnavii. Trebuie să ai o echipă specializată care să-l și facă, să-l și recolteze. Să se ocupe și de transport și să și îngrijească bolnavul, pentru că este unul dintre cele mai grele transplante. Nu am văzut să se fi făcut vreo prezentare publică a echipei. În țările care fac transplant pulmonar sunt pregătite unități speciale, pe când noi avem clădirea și niște echipamente medicale.

– Au fost investite în jur de zece milioane de euro în acest centru de transplant de la Spitalul Sfânta Maria. Cum se justifică cheltuielile atunci?

– Păi nu pune nimeni întrebarea asta. Nu mai pun uzura morală a echipamentelor. Dar nu interesează pe nimeni pentru că noi tot timpul avem o altă problemă urgentă de rezolvat. A mai crescut numărul cazurilor de rujeolă, nu vor românii să se vaccineze, cazul lui Burnei, cazul cu Casa de Asigurări, și toate acestea nu fac altceva decât să oprească ritmul lucrurilor care șiar găsi firesc rezolvarea de zi cu zi.

Dacă ești puțin nepoliticos și îi spui că nu ai timp să explici din nou și din nou ești arogant, aștepți plicul” 

De ce are doctorul obligația să stea slugă, să fi e tot timpul la dispoziția oricui?”

– Sunteți credincios? Ca medic, ați împărtășit vreodată pacienților dvs. convingerea că medicul tratează, dar Dumnezeu este Cel care vindecă?

– Credința mea este că există o forță supranaturală, că sunt lucruri pe care niciodată nu teai gândit că le poți face, dar leai făcut, și că reușita aceasta este datorită unor energii care atunci se dezvoltă în tine. Uneori stai și te gândești la unele lucruri și din senin îți vine ideea de care aveai nevoie. Mi s-a demonstrat deja că mulți oameni care mi-au tot făcut rău în perioada de care ați menționat au fost pedepsiți de Dumnezeu. Și am constatat că un om care constant nu face bine nimă- nui, până la urmă plătește cu ceva. Cred că există un echilibru. Respect preotul din spital și sărbătorile din calendar. Dar nu sunt un creștin practicant, biserica mea e spitalul. 

– Cum percep actul medical vizavi de moarte oamenii simpli?

– Cei care au o folosofie simplă se uită în jur și văd că primăvara omul arată într-un fel, iar iarna arată altfel. Nu suntem nemuritori. Diferența între noi este cum știm să ne păstrăm sănătatea. Lucul acesta îl aflăm numai când ne îmbolnăvim. Atunci aflăm că nu dormim cât trebuie, că mâncăm orice, că bem orice. Spitalul nu face oameni noi, ci îngrijește și caută să-i repare din ce mai e bun în ei. Biologia, oricare ar fi ea, la animale, legume, fructe, este persabilă. Perisabilul acesta e permanent, noi trebuie să conservăm starea de sănătate. Ai 30 de ani și ai nu știu ce boli? Pur și simplu ai neglijat sănătata. Am venit la spital și vreau să trăiesc – spun toți. Ar fi foarte bine, dar nu știi că la spital când vii, nu vii sănătos.

– Ați întâlnit, în practica dvs. medicală, cazuri de moarte clinică?

– Da, de două ori. Parametrii pe care îi urmărești biologic îți spun că bolnavul e în moarte clinică. Moartea aceasta clinică nu e un spectacol. La un moment dat începi să realizezi că anumite funcții cad până la zero. Unele cu manevre, altele din senin, își reiau activitatea. Moartea clinică e povestită de pacient și fiecare are povestea lui: mai toți se ridică, mai toți văd dinspre tavan în jos, toți au tot felul de semne de căldură, de lumină, de culoare. Unii spun că și-au trăit viața într-o secundă, parcă au văzut un film panoramic care cuprinde totul dintrodată, alții povestesc ce văd în timp ce tu erai pe lângă el.

– Ce v-a condus spre ceea ce sunteți astăzi. De mic ați fost fascinat de medicină?

– Sunt născut în orașul Bumbești Jiu din județul Gorj. Când am terminat opt clase, am terminat două școli o dată, pentru că în afară de școala generală pe care o făceam în localitate, după amiaza plecam la Târgu Jiu unde făceam și „Școala de Muzică și Arte Plastice”. Profesoara mea de pian mi-a spus că din moment ce n-am în familie nici compozitori, nici artiști, deci era greu să intru pe singurul loc de pian care era la Conservator, ar fi bine să fac o facultate care îmi place.

– Și s-a încheiat cariera dvs. de pianist.

– Exact. M-am dus la liceul „Tudor Vladimirescu”, la clasă de real. Prin clasa a XI-a am decis să fac Arhitectură – desenam bine, îmi plăcea matematica -, dar după o discuție cu un arhitect mai copt, care mi-a zis că e frumoasă facultatea, dar când ajungi să fii repartizat, dacă nu-ți ia nimeni în seamă proiectele n-ai făcut nimic, am decis că vreau o meserie care să mă facă să simt că am făcut ceva cu adevărat important. Și mama mea, care tot timpul a fost un super controlor al activității mele profesionale, mi-a zis că ar fi fericită dacă m-aș duce la Medicină. M-am dus și am picat examenul cu vreo 20 și ceva de sutimi. Mama m-a pedepsit și m-a trimis la muncă la Uzina Sadu. Făceam naveta cu autobuzul și țineam cartea pe picioare în mașină și citeam. Anul următor am intrat. Mi-a plăcut atât de mult anatomia, chirurgia, încât am abandonat și muzica, și sportul, și tot, și m-am lipit de pereții ăștia.