A stat de vorbă cu fiecare om ce i-a ieşit în cale, a îmbrăţişat şi a primit urările cu bucurie din partea celor ce îl iubesc sau dimpotrivă. A făcut toate acestea cu o naturalețe desăvârșită, ca și cum vârsta pe care o purta pe umeri devenea din ce în ce mai ușor de purtat. A răspuns întrebărilor jurnaliştilor şi a demonstrat tuturor că a îmbătrânit decent, tulburător de frumos. Am participat la sărbătorirea celor 80 de ani de la Majestic şi m-am bucurat să-l aud spunându- mi: „Buna mea, dacă am promis că vorbim, vorbim. Interviu vrei, asta facem!”. Mircea Albulescu are o forţă interioară şi o blândeţe pe care nu le poţi trece cu vederea.

Primul la catalog, mereu

În certificatul de naştere este trecut Constantin, în actele oficiale – Iorgu, iar în viaţa de actor i se spune simplu, Mircea. A fost întotdeauna, de când se ştie, primul la catalog. A fost copilul unic al familiei Albulescu și a venit pe lume la 3 octombrie 1934, dar tatăl l-a declarat mai târziu cu o zi, pentru că așa se întâmpla de cele mai multe ori în acele vremuri. A hotărât că-i va da micuţului numele bunicului, Iorgu. Mama sa, Olga, nu s-a împotrivit, a tăcut. De îndată ce a început să vorbească i-a spus Mircea. „N-am aflat niciodată de ce. Cert e că așa mi-a rămas numele”, povestește Mircea Albulescu. „Mama mea, Olga Tempinski, a fost catolică. Am fost la Biserica Bărăţia toată viaţa, pentru că mama mă lua cu ea în fiecare duminică. Mama mea era o femeie tare frumoasă. Provenea dintr-o familie de polonezi, iar pe mine m-au botezat în religia tatălui, ortodoxă. N-am avut niciodată corigenţe, am fost un copil care a învăţat bine, dar n-am epatat. Am fost şi străjer, n-am apucat să fiu pionier. În familie eram toţi regalişti. Era ceva normal. Tata, de câteva ori pe an, era chemat la Palat cu fanfara Regimentului de Jandarmi pedeştri, al cărei dirijor era. Uneori mă lua şi pe mine!”.

Nu se face nimic fără Dumnezeu

Obstacolele, problemele sunt esenţiale în viaţă. „De-asta îţi doresc eu ţie, buna mea, un drum cu cotituri. Numai atunci poţi fi. Uită-te la mine! Mi-ai luat teatrul, m-ai terminat. În ochii mei, moartea e cea mai progresistă parte a vieții. Mulțumește-te cu ceea ce ți-a dat Dumnezeu. Savurează fiecare lucru la timpul lui”, spune actorul. Nu există pe lume îndeletnicire mai vie decât teatrul, crede Mircea Albulescu. Cum ai jucat astă- seară, nu vei mai juca niciodată. Ai nevoie de credinţă. „Nu se poate fără credinţă nimic, nici măcar să bei un pahar cu apă, pentru că dacă nu-l bei, întorci paharul când el e la gură, îţi ajunge pe piept, de pe piept cine ştie unde şi zice lumea că ai făcut cine ştie ce. Nu se face nimic fără Dumnezeu. S-ar putea ca Dumnezeu să se cheme Allah, până la urmă El este Dânsul, Dumnealui, Dumnezeul nostru. Îi spunem fiecare cum credem că e mai aproape de noi, dar n-are importanţă, acest lucru nu trebuie să ne despartă niciodată. Sunt trist uneori când văd că oamenii se ucid, se chinuiesc, se schingiuiesc în numele unui Dumnezeu care se cheamă altfel. Atât! Nimic mai mult. Pentru că nevoia de El este la fel de mare, puterea Lui este la fel de mare, câtă vreme eşti dezbinat, de ce Dumnezeu să merg împotriva cursului apei. Trebuie să mergi cu credinţa mai departe şi atunci va fi bine”, crede cu tărie actorul.

„Pământul românesc înseamnă totul”

Nu agreează deloc să i se spună Maestre. A repetat acest lucru chiar şi acum la sărbătoarea celor 80 de ani. „Măiestria nu se-nvaţă, ţi-a dat-o Dumnezeu, dar nu poţi s-o practici dacă nu ai meseria în care măiestria să se exprime. Talentul este modul cum organizezi şi fructifici o serie întreagă de calităţi. Şi mai este ceva. După ce ai învățat meseria, ești obligat să fugi de la meșterul de la care ai învățat. Uite, buna mea, Michelangelo (că tot m-au sărbătorit acum la Majestic la Teatrul Radiofonic cu această piesă a lui Kiriţescu), a fugit de la Ghirlandaio! Brâncuşi a fugit de la Rodin. Mai curând accept să-mi spui Meștere, pentru că iubesc meșteșugul îndeletnicirii mele”.

Ce înseamnă pentru Mircea Albulescu pământul românesc am întrebat, dornică să aflu un răspuns clar. Şi a fost. „Totul. Pământul românesc înseamnă totul.” Ştiam, că abia ce revăzusem filmul „Pentru patrie”, şi bănuiam. I-am spus acest lucru şi a continuat. „Nu mai spune că ai văzut, buna mea, că n-ai văzut nimic pe cât pământ românesc este în sufletul și mintea mea. Sunt român de dimineaţa până seara şi până pe la 70 de ani am fost şi de seara până dimineaţa”, mă opreşte tunător Mircea Albulescu. Şi recunosc că nu cunosc mulţi care au curajul să afirme acest lucru în acest mod care nu mai lasă loc de vreo explicaţie.

„La 80 de ani n-are cum să fi e altfel decât până acum”

Și-a cunoscut soția la un ceai. Aceasta venise cu altcineva, dar bărbatul Mircea Albulescu nu s-a dat bătut. Și a câștigat. 55 de ani au mers umăr lângă umăr. Boala acesteia a fost o lovitură grea pentru toată familia. „Despre necazuri este bine să nu vorbești. Nu pe toți ne iubește Dumnezeu atât de tare, încât să ne ia fulgerător de aici. Buna mea, mă întrebai cum mă simt la 80 de ani. Nu știu, că de azi dimineață am intrat în vârsta asta, dar când mă mai trezesc puțin o să-mi dau seama, că nare cum să fie decât cum a fost și până acum, pentru că Dumnezeu are o înțelegere cu mine. I-am spus: «Doamne! ». Și Dumnezeu știi ce mi-a zis: «Da, mă!». Asta înseamnă că s-ar putea să am un noroc cu Dumnezeu. I-am spus: «Ia-mă pe nepusă masă». Eu nu știu cum e după 20, după 40, după 60 de ani. Ori nu suntem, ori suntem mereu”, afirmă Mircea Albulescu. O iubire este un lucru extraordinar de greu, crede actorul. De aceea, oamenii care au parte de asemenea sentimente sunt verticali, pentru că au o greutate ce le dă verticalitate. Mircea Albulescu are un fiu pe nume Matei.

„Lucrurile bune trebuie să le trăiești, să le faci, să le vrei”

Ce înseamnă a gândi drept, ce şansă mai au tinerii la educaţie, la cultură? Sunt întrebări pe care le pun repede, dintr-o suflare, că se termină timpul şi citesc nerăbdarea pe chipul actorului Mircea Albulescu. „De un singur lucru îmi pare rău, există o singură pierdere în exemplul pe care mi l-ai dat, referitor la tineri, Timpul. Pentru că vor ajunge la înţelepciune, e păcat să ajungă hăt, când deja vor fi pe panta descendentă”, spune Mircea Albulescu.

A absolvit Şcoala Medie de Arhitectură în anul 1952, cu diploma de Conductor Arhitect, aşa că mai are o meserie: „Sunt conductor arhitect, ştiu cum e panta ascendentă şi cea descendentă. Lucrurile bune trebuie să le trăieşti, să le faci, să le vrei pe panta ascendentă. Singura şansă a filmului, a teatrului românesc este ca aceia care vin după noi, în mod obligatoriu, şi îţi spun că se ţin de cuvânt, să fie mai buni ca noi! Da, am spus că aştept să fiu negat de cei tineri, dar am să-ţi spun ceva ce am învăţat. Neagă tot ce vrei, cât vrei, cu o singură condiție, să pui ceva mai bun în loc!”.

Să gândești drept

Îşi doreşte să fim sănătoşi, să ne iubim unii pe alţii, „fiindcă numai aşa ţara noastră va sta cu ochii atent pe fiecare dintre noi şi dacă vom putea într-un fel ne vom ilustra noi personal pentru binele ţării noastre. A gândi drept înseamnă a nu gândi strâmb. O să spuneţi că e o prostie, dar nu e adevărat. Multă lume gândește: «Cum să ocolesc subiectul!», «Cum să ocolesc adevărul!», «Cum să-i spun mai colorat, mai pe la spate și nu prin față!». E pierdere de vreme. Pentru mine mai mult decât pe receptor, pe cel care primeşte gândul meu. Cel mai bine este să spui drept în faţă, pentru că atunci ai o şansă să fii înţeles şi mai ales iertat pentru sinceritate! Te iubesc, buna mea, te rog să scrii asta! Îţi spun şi de ce. Măi, voi, cei care o să citiţi să ştiţi că o iubesc…!”

O viață pe scenă

Nu toate gândurile pe care le are în legătură cu un rol, cu un spectacol, se transpun într-un final în spectacol şi unele valori rămân afară. „Pe mine m-a ajutat Dumnezeu să adun pe hârtie aceste gânduri. De fapt, nici nu sunt gânduri, sunt stări. Eu sunt un om care nu are memorie, eu țin minte stări”, ne-a spus actorul. Mircea Albulescu şi-a picurat, zi cu zi, viaţa pe scândura uneori nedreaptă a scenei.

Studenția, cea mai frumoasă parte a vieții

Îi plăcea o fată şi, într-o zi, s-a ţinut după ea. Aşa a ajuns la un ateneu popular, în anii ’50, unde se dansa, se cânta la cor şi era şi o echipă de teatru. A intrat în această trupă ca să fie lângă acea fată. S-a angajat la Teatrul Naţional ca artist corp-ansamblu, adică figurant. „În toamna lui 1952 am dat examen la facultate și, culmea, am intrat. După aceea mi s-a spus că nu pot fi student în anul I şi angajat al Teatrului Naţional. Mi s-a pus în vedere sămi dau demisia. După ce am intrat, doamna Aura Buzescu, care avea o clasă paralelă cu a domnului Bălţăţeanu, a zis: «P-ăsta îl iau eu». Iar peste patru ani, maestrul Moni Ghelerter a zis: «Mă, tu vii la mine la Național, că vreau să pun piese cu tine», «Bine, maestre!» Şi m-am dus!”.

Amintiri, emoții

Am îndreptat discuţia spre studenţie, şi ca de fiecare dată Mircea Albulescu s-a emoţionat ca un copil. Are şi de ce. Colegi i-au fost George Constantin, Amza Pellea, Silviu Stănculescu, Gheorghe Cozorici, Silvia Popovici, Constantin Rauțchi și alții, și alții… Rolul său în perioada studenţiei era să facă rost de bani. Într-o seară, erau toţi la un local şi urma să vină cu banii. „Alergasem peste tot şi, nimic. Într- un târziu, l-am pândit pe Moni Ghelerter, regretatul regizor care ne era şi profesor, şi i-am spus că Amza a căzut de la etajul 3, zace dincolo de şcoală, pe trotuar, cu o lumânare la cap. Dar Salvarea nu vine să-l ia dacă nu dăm 200 de lei taxă! Acesta a avut un şoc îngrozitor, a scos portofelul, l-a deschis, dar a văzut că mi-au sticlit ochii. A scos numai o sută şi a zis: «Poate- l ia numai cu o sută!». Ce lecţie!”.