Pe de 4 iunie 1989, în Polonia a avut loc un adevărat miracol. Pentru prima oară în lagărul țărilor socialiste aveau loc alegeri multipartide. Comuniștii din Partidului Muncitoresc Unit Polonez fuseră nevoiți să le accepte sub presiunea poporului după negocieri dure cu Sindicatul Solidaritatea.

Deși alegerile erau departe de a fi libere, 65% din locuri din Seim (camera inferioară a Parlamentului polonez) revenind din oficiu comuniștilor, Solidaritatea a câștigat en fanfare scrutinul. Din cele 100 de locuri ale nou înființatul Senat  luat nu mai puțin de 99. De asemenea, și-a adjudecat toate cele 161 de locuri din Seim pentru care avusese dreptul să propună candidați.

Victoria de pe 4 iunie 1989 n-a venit din senin. A fost nevoie de mai bine de un deceniu de luptă și jertfe pentru ca polonezii să învingă comunismul impus de tancurile sovietice.

Cum a apărut Solidaritatea

Coșmarul regimului comunist de la Varșovia a purtat un nume: Solidaritatea. Sindicatele independente, considerate ilegale de autoritățile comuniste, au apărut în Polonia încă din anii 70 ai secolului trecut. Totul a pornit de la scumpirea alimentelor, care nu a fost însoțită de o mărire a salariilor. Ca urmare, în iunie 1976,muncitorii au ieșit să protesteze. Forțele de ordine au reprimat cu duritate manifestațiile. Departe de a ceda, protestatarii au constituit două grupuri- Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor și Mișcarea pentru Apărarea drepturilor Umane și Cetățenești. Primul grup urmărea să ajute manifestanții închiși și familiile acestora, în vreme ce Mișcarea își propunea să denunțe încălcarea legilor țării și a acordurilor internaționale de către autoritățile comuniste. Comuniștii n-au înțeles că polonezii nu sunt oamenii care să cedeze în fața forței. Înfuriați de duritatea represiunii, muncitorii polonezi au început să formeze o rețea națională pentru a monitoriza acțiunile guvernului și a le contracara. Sindicatele ilegale jucau un rol fundamental în această structură subterană.

Greva de la Șantierul Naval din Gdansk

Șantierul Naval din Gdansk a jucat un rol esențial în cristalizarea mișcării. Totul a pornit de la o decizie monstruoasă a conducerii. Ca pedeapsă pentru că participa la adunările sindicatului ilegal, angajata Anna Walentynowicz a fost concediată de la Șantierul Naval din Gdansk, deși mai avea numai cinci luni până la pensie. Conducerea șantierului avea să regrete amarnic lipsa de omenie.

Câteva zile mai târziu, muncitorii au declanșat o grevă pentru ca Anna Walentynowicz să fie primită la lucru. Treptat, protestele au încetat să mai vizeze revendicări legate, de pildă, de prețul alimentelor, ci s-au transformat în manifestări de solidaritate. În aceste condiții, pe 31 august 1980, la Șantierul Naval Lenin din Gdansk, a luat naștere Sindicatul „Solidaritatea”, iar guvernul comunist a fost nevoit să accepte înființarea sa printr-un acord. Deja pe 17 septembrie, 20 de comitete fondatoare au decis înființarea Sindicatului Național Solidaritatea, care a fost înregistrat pe 10 noiembrie. Polonezii se ridicaseră și nu aveau de gând să mai dea înapoi.

Sindicatul independent ajunge să reunească 80 la sută din forța de muncă a țării

Încă din primele luni ale anului 1981, sindicatul ajunsese să numere 10 milioane de oameni, 80 la sută din forța de muncă a țării.

La primul congres, Lech Walesa, o figură emblematică a mișcării, a fost ales președinte. Conducerea comunistă a Poloniei se convinsese că nu e nicio glumă. La vârful puterii comuniste se făceau schimbări majore. Pe 11 februarie 1981, președinte al consiliul de miniștri al țării (premier al țării) era numit un militar-generalul Wojchiech Jaruzelski. Jaruzelski avea să preia pe 18 octombrie și funcția de prim secretar al Partidului, după ce predecesorul său a fost înregistrat în vreme ce critica violent conducerea sovietică.

Represiunea nu face decât să întărească Solidaritatea

După ce mai mulți membri de sindicat au fost bătuți de forțele de securitate, Solidaritatea a chemat la o grevă de avertisment la sfârșitul lui martie. spre disperarea comuniștilor, 12 milioane de oameni încetează lucrul. A fost cea mai mare grevă organizată vreodată în lagărul socialist. Deteriorarea contină a situației economice i-a făcut pe mulți polonezi să intre în greva foamei. Solidaritatea a anunțat că plănuiește o grevă ca să preîntâmpine represiunea.

Jaruzelski declară stare de război

Imediat după anunț, Jaruzelski declară stare de război și trece la o represiune de proporții. Liderii sindicatului sunt arestați în masă, cei mai mulți în miez de noapte. Într-un interviu acordat în 1992 ziarului german „Der Spiegel”, Jaruzelski a justificat introducerea legii marțiale prin dorința de a evita o invazie sovietică, care era iminentă în opinia lui. „Potrivit logicii strategice a acelor timpuri, probabil că aș fi acționat la fel dacă aș fi fost un general sovietic. La acel moment, interesele politice și strategice le erau amenințate”, a declarat Jaruzelski. În ciuda stării de război, a faptului că militarii patrulau zi și noapte, iar cenzura era totală, s-au mai declanșat greve cu ocuparea locului de muncă. În unele cazuri, armata a tras în greviști, ucigând și rănind oameni. Abia în decembrie grevele au putut fi înăbușite cu totul.

Solidaritatea e scoasă în afara legii

Pe 8 octombrie 1982, sindicatul a fost scos în afara legii. Liderii rămași în libertate au trecut însă în ilegalitate, hotărâți să nu se dea bătuți. Protestele anti-guvernamentale și grevele au continuat tot anul, chiar dacă represiunea era din ce în ce mai brutală, mai mulți demonstranți fiind uciși. Președintele american Ronald Reagan, CIA, Papa Ioan Paul al II-lea și Biserica Catolică, dar și sindicatele din vest au trimis ajutoare Solidarității în bani și echipamente. În decembrie 1982, însă, toate bunurile și sediile sindicatului au fost însă blocate de autorități. Încă 10 mii de oameni au fost arestați. În ciuda prigoanei, Solidaritatea a continuat să înfrunte autoritățile și să publice în clandestinitate ziare.

Asasinarea preotului Jerzy Popieluszko

Legea marțială a fost ridicată în 1983 și mulți dintre deținuții politici au fost eliberați. Represiunea a continuat însă. Pe 19 octombrie 1984, preotul Jerzy Popieluszko, extrem de vocal în apărarea Solidarității, a fost ucis în bătaie de trei ofițeri ai poliției politice. Asasinii i-au legat apoi o piatră de picioare și l-au aruncat în rezervorul de apă de pe Vistula. Trupul său avea să fie descoperit după aproape două săptămâni. Cei trei au fost condamnați pentru crimă, dar au fost eliberați mai în urma unei amnistii.

Mihail Gorbaciov schimbă regulile jocului

Venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov a fost o lovitură dure pentru regimul comunist din Polonia. Cu greu ar mai fi putut speria pe cineva cu intervenția sovietică. Un nou val de eliberări a venit la sfârșitul lui 1986. Lech Walesa a profitat și a înființat Consiliul Provizoriu al Sindicatului Solidaritatea, prima organizație legală Solidarității după decretarea legii marțiale. Imediat, grupurile care continuaseră să activeze ilegal au ieșit la suprafață. O fracțiune dur anticomunistă s-a rupt de Lech Walesa formând Solidaritatea Luptătoare. Criza economică se amplifica, însă, și comuniștii au mai ridicat o dată prețul alimentelor cu 40 la sută în februarie 1988. În aprilie, grevele au reînceput în toată țara. Nu numai muncitorii, dar și studenții au început să se opună pe față guvernului. La sfârșitul lui aprilie, Walesa a lansat un apel către guvern să înceapă negocieri. De asemenea, liderul Solidarității a făcut apel către sindicatele din Vest să ofere ajutor mișcării sale și a cerut guvernelor occidentale să se opună injustiției care domnea în Polonia. Grevele muncitorilor și protestele studențești luaseră proporții, așa că, la sfârșitul lui august, conducerea comunistă a acceptat să negocieze, cu condiția să fie oprite grevele. Deși Solidaritatea a reușit să-i convingă pe greviști, la mijlocul lui septembrie, dar negocierile s-au împotmolit. Solidaritatea a refuzat să accepte dreptul de veto al autorităților comuniste cu privire la delegații care participă la negocieri. Tulburările din țară erau din ce în ce mai mari, mai ales că o intervenție militară sovietică- sperietoarea folosită de comuniștii polonezi la începutul anilor 80- era din ce în ce mai improbabilă. La mijlocul lui decembrie, în cadrul Solidaritatea a apărut un Comitet Cetățenesc care să pregătească cererile sindicatului la negocieri. Au existat însă și voci care au propus renunțarea la discuțiile cu comuniștii și pregătirea unei revoluții, inclusiv prin folosirea violenței.

Singura soluție- alegerile

Negocierile au început totuși pe 6 februarie 1989, cu participarea clerului catolic și a sindicatelor comuniste. Rezultatul a fost anunțat în aprilie. Guvernul a acceptat legalizarea Solidarității și participarea sindicatului la alegeri parțial libere pentru noul parlament. Mai mult, guvernul a anunțat reforme economice și a promis o mai mare libertate pentru presă și garantarea dreptului la liberă asociere. Alegerile au fost programate pentru 4 iunie.

Chiar dacă Solidaritatea avea puține resurse minime, entuziasmul a fost uriaș. A fost creat un staff de campanie și s-au organizat marșuri. La Varșovia, 100 de mii de oameni au luat parte la mitingul Solidarității. În alte orașe, însă, Solidaritatea Luptătoare a organizat, însă, proteste cerând boicotarea alegerilor. Între timp, au avut loc și alte acțiuni greviste de amploare.

Primul guvern post-comunist

După umilitoarea înfrângere a comuniștilor, micile partide care le fuseseră aliate au schimbat rapid tabăra. Comuniștii rămăseseră în minoritate în Parlament. Pe 24 august, Tadeusz Mazowiecki e ales premier, devenind primul șef de Guvern necomunist din lagărul socialist. În decembrie, Solidaritatea avea să cucerească și ultimul bastion. Lech Walesa era ales președinte. Solidaritatea învinsese comunismul. O victorie plătită scump. Cercetătorii estimează că 78 de persoane au fost ucise între 1981 și 1985 pentru apartenența lor la sindicat. Alte zeci de mii au fost încarcerate, concediate sau hărțuite sistematic pentru dorința lor de a scăpa de ciuma roșie.