„Descoperim un tânăr (are 35 de ani și pare cu vreo zece mai puțin) simplu, emoționant și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut”. - Monica Lovinescu despre Horia Roman Patapievici în „Jurnal, 1990-1993” (Editura Humanitas, 2003, p 291).

Într-un editorial din Evenimentul zilei („Mihai Șora, făcut praf de nevastă-sa”!, 9 octombrie 2019), Mirel Curea, după ce amintește că soția lui Mihai Șora, Luiza Palanciuc, a calificat poporul român drept „incult” și „devertebrat”, face o sinapsă care pune Cazul Șora în Rețea: după ce, pentru Horia-Roman Patapievici „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, acum suntem niște căzături și pentru alde Șora. Să fie sănătoși, dacă atât îi duce capul și sufletul să vorbească despre poporul lor, dar nu asta vreau să evidențiez, ci numitorul comun a două personaje, Dionis Patapievici, tatăl lui HR Patapievici și Mihai Șora: ambii au venit și s-au instalat în România în anul 1948. Primul, de la Viena, al doilea, de la Paris.

Dragoste de comunism, sau marșrutizare, adică relocare la ordin?”, se întreba experimentatul jurnalist. Nu numai această întrebare este valabilă în cazul celor doi, dar și modalitatea în care și-au falsificat și, în privința lui Șora, continuă să-și falsifice, inclusiv prin interpuși, biografia reală. Asemenea agenților cu mai multe identități, pe care le amestecă până nici ei nu mai știu cine sunt. Mihai Șora este transformat dintr-un autentic criptocomunist în ditamai anticomunistul, drept dovadă stând banerele gigant care continuă să troneze în centrele orașelor, la concurență cu fetele de la Victoria’s Secret.

Totul în ciuda dovezilor apărute public în privința vieții bătrânului filosof de dinainte și de după august 1948, când a fost „arestat” în biroul Anei Pauker din Ministerul Afacerilor Externe al României ocupate de Armata Roșie și NKVD.

Anul 1948 consemnează și cele mai crunte arestări (reale) din istoria României, din noaptea de 14 - 15 mai, când întreaga elită intelectuală, politică, militară, preoțească și țărănească a fost încarcerată pentru mulți ani de-aici înainte, așa cum arată jurnalistul Dan Andronic dezvoltând cazul Mihai Șora în cea mai recentă apariție a revistei Evenimentul Istoric (Nr. 21, 2019).

Un document parvenit Evenimentului zilei din partea Ministerului Educației Naționale, la cererea redacției, aduce noi lumini în biografia obscură a lui Mihai Șora și ne permite să devoalăm o serie din minciunile clasice sau prin omisiune uzitate fără rușine de „luptătorul pentru libertate” și ciracii săi.

10 din cele mai mari minciuni ale lui Mihai Șora

1. Mihai Șora era de la 30 de ani membru al Partidului Comunist Francez (PCF), subordonat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Nu putem spune că era un naiv. PCUS-ul luase puterea în Rusia prin masacrarea întregii familii a Țarului, cu tot cu copii, la ordinul lui Lenin.

Panait Istrati făcuse furori chiar la Paris prin „Spovedanie pentru învinși. După 16 luni în URSS” în care descrie și condamnă, la nivel european, cu mare curaj, „fascismul roșu”.

Mircea Eliade, Vintilă Horia sau Eugen Ionescu, care afirma că Șora este „turnător” al Ambasadei comuniste de la Paris, refuză să se mai întoarcă în țară. În 1945, puterea sovietică interzice în țară 10.000 de titluri și autori, o lovitură dureroasă pentru orice intelectual român. Bibliotecile încep să fie arse, statuile topite, oamenii arestați în masă. Și totuși, după cum susține personal, Șora se înscrie în 1945 în Partidul Comunist (după alții în 1946) „ca protest față de crimele naziștilor”. Dar Parisul a fost eliberat la 25 august 1944. Ce crime mai înfăptuiau naziștii la Paris în 1945?

2.Tot parte din biografia sa romanțată este și episodul apartenenței sale la Rezistența Franceză. Și această pretinsă faptă de vitejie a fost definitiv pulverizată prin afirmațiile categorice ale lui Luçon Gérard, fost director în Ministerul Justiției din Franța, care oferă și resursa oficială online cu lista tuturor membrilor Rezistenței, din care numele lui Șora lipsește cu desăvârșire.

„La câte minciuni a aruncat în urma sa, am îndoieli imense că Mihai Șora a fost membru în Rezistența Franceză”, comentează și scriitorul Alexandru Petria. Cert e că Mihai Șora refuză să revină în patrie când se decretează mobilizarea generală. Nu luptă nici pe frontul de Est, împotriva bolșevicilor care au ocupat Basarabia, nici pe cel de Vest, împotriva horthyiștilor care au ocupat Transilvania.

3. În ce privește istoria cu revenirea în țară „la părinți”, Vladimir Tismăneanu a afirmat foarte clar, în 2014, la Radio România Internațional: „În 1948 mulți comuniști români sunt expulzați din Franța. De exemplu, Mihai Șora”. Dacă nici istoricul Vladimir Tismăneanu nu știe cel mai bine, atunci cine?

Amuzant, într-o altă dezbatere despre comuniștii din Franța proveniți din România - eroizați acum drept niște „romantici” -, organizată la Facultatea de Istorie în 2014 și la care participă Vladimir Tismăneanu alături de Adrian Cioroianu, acesta din urmă explică că Gaston Marin (Gheorghe Grossman), unul dintre comuniștii de frunte activi în Franța în perioada războiului, s-a întors în țară pentru a deveni consilier la Președinția Consiliului de Miniștri „ceea ce însemna un fel de șef de cabinet” al lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

„În 1945 este secretarul Frontului Național Român, organizație antinațională pariziană, în 1946 membru al Partidului Comunist Francez. La declanșarea războiului rece kominternistul are de ales între a fugi voluntar, a fi arestat sau expulzat”, scrie Marian Popa în remarcabila sa lucrare „Istoria Literaturii Române de Azi pe Mâine. 23 august 1944 - 22 decembrie 1989” (Vol II, Editura Semne, 2009, versiune revizuită și adăugită).

4. O minciună monumentală - care ar ține de domeniul comediei dacă nu ne-am confrunta cu cazul patologic al unor falsificatori de profesie ai istoriei - este legată de activitatea sa de după „arestarea” din biroul Anei Pauker, în august 1948. „Am tradus în franceză toată documentația pentru Conferința de Pace de la Paris”, afirmă Șora, textual (Interviu de la postul online Rezistența TV, 14 februarie 2018). „Bucuria mea a fost că această muncă n-a fost fără un rezultat pozitiv.

Pentru că rezultatul Conferinței de Pace a fost reîntregirea României. Și-atunci mi-am spus că nu degeaba m-am întors eu în țară”, continuă abracadabrant Șora. Tratatul de Pace de la Paris în baza căruia ne-am redobândit oficial Transilvania s-a semnat pe 10 februarie 1947. Să se fi teleportat Șora la Paris în 1947 din „podul MAE” în care a fost „sechestrat” în 1948 ca consilier al Anei Pauker (și el, deci, „un fel de șef de cabinet”)? Orice este posibil. În cazul său.

După care, în același interviu, într-un exces de sinceritate, afirmă senin că, după perioada de la MAE a fost „transferat într-o sinecură”. Curată prigonire! Consoarta sa, Luiza Palanciuc, îl însoțește în acest demers exprimându-se online: „Ați stat cu el sechestrat în celula de la Externe? Ați găsit că traducerea documentelor pentru tratatele de Pace de după război (în urma căreia Transilvania a rămas teritoriu românesc) era o acțiune atât de josnică și compromițătoare, încât mai bine se spânzura în celulă (că doar ce ne trebuie nouă Transilvania?)”. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, repetăm: Tratatul de Pace s-a semnat în 1947, Șora a fost „arestat” la MAE în 1948, unde a tradus documentele pentru Tratatul din 1947.

5. Tot din 1948, Mihai Șora apare ca „agitator cu munca la țară” și apoi „lector la școala sindicală a MAE”, până în 1951. Din 1954 și până în 1957, Mihai Șora urmează cursurile Universității de Partid, conform Dosarului de Cadre din Arhiva CC al PCR, consultat de Dan Andronic la Arhivele Naționale. Tot în această perioadă, între 1952 și 1955 este funcționar al Institutului Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea, viitorul ICR.

Sinecura de care vorbește singur în interviul citat: „Am fost nevoit să-mi inventez eu însumi sarcinile pe care trebuia să mi le impun”. Grea muncă! Conform documentelor fondatoare ale IRRCS, disponibile la Arhivele Naționale, „Caracterul de stat al activității Institutului s-a accentuat simțitor atunci când, în 1951, IRRCS a preluat de la Ministerul Afacerilor Externe sarcina elaborării și încheierii planurilor anuale pentru aplicarea convențiilor culturale și coordonarea tuturor acțiunilor care reveneau diferitelor instituții”.

Mai pe scurt, IRRCS era o instituție în subordinea Direcției A - Informații Externe, condusă de Serghei Nicolau (Nikonov), etnic rus fost șef al unei rețele NKVD în România (ulterior activând în GRU), din cadrul Direcției Generale a Securității Poporului, la conducerea căreia se afla sinistrul Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko) alias Pantiușa, satrapul elitelor românești.

„Mici detalii” omise în toate biografiile sale oficiale. Interesant că în aceste biografii, pentru perioada respectivă apare ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine.

6. Jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob prinde familia Șora cu încă o minciună: „După episodul de la Ministerul de Externe, a locuit un timp subregimul de domiciliu forțat, într-un subsol de pe Bulevardul Dacia din Bucuresti. Apoi, în timpul copilăriei mele, până în 1963 familia noastră de 5 membri a locuit într-un apartament împărțit artificial pentru 3 familii. Baia și bucătăria, erau folosite în comun. Trebuie oare subliniat că nu așa locuiau cei ce susțineau regimul comunist?” (Tom Șora, fiul).

Mihai Șora stă și azi „în apartamentul 19 de la etajul 3 al blocului ponosit din strada Jules Michelet, numărul 15-17, în care locuiește din anii ’50”. (Luiza Șora, soția)

Bogdan Tiberiu Iacob: „Măi, oameni buni, puneți-vă odată de acord cu domiciliul dlui. Șora, că nu se face să-l mutați retroactiv din casă-n casă la o vârstă atât de respectabilă... P.S. Blocul „ponosit” e la o azvîrlitură de băț de cinema Patria, într-un cartier rău-famat al Capitalei” (chiar vizavi de Ambasada Marii Britanii).

7. Biografia oficială (Humanitas, Wikipedia) îl plasează în perioada 1954 - 1969 ca redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, „unde are meritul editorial de a fi fost fondatorul noii serii BPT - Biblioteca pentru Toți”.

În realitate, noua serie BPT a fost fondată în 1956 de Petru Dumitriu, care era directorul ESPLA, informație care se regăsește de altfel în biografia cunoscutului scriitor.

Potrivit unui document oficial obținut de Evenimentul zilei, în biografia lui Mihai Șora apare o nouă pată ciudată, despre care nu s-a vorbit niciodată până acum.

Astfel, între 1957 și 1959, Mihai Șora devine prin transfer de la ESPLA director în Ministerul Învățământului Republicii Populare Române. În această perioadă, ministru al Învățământului și Culturii este Athanase Joja, membru al CC al PCR și fost ilegalist comunist, ulterior președinte al Academiei RPR. Joja fusese secretar general și apoi director în Ministerul Afacerilor Externe începând cu 1948, în același timp în care Șora era „referent” la MAE. Oare care au fost obligațiile lui de director la Învățământ în 1957?

8. Biografia romanțată a lui Mihai Șora îl mai alintă puțin, susținând că în 1969 Șora „este înlăturat și trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică”. În realitate, conform memoriilor scriitoarei Gabriela Adameșteanu, membră GDS și „sursă DIE” („Anii romantici”, Editura Polirom, 2014) Mihai Șora a venit la Editura Enciclopedică, unde lucra și ea, ca Șef al Secției de Literatură.

9. Acum vine bomba de presă! Conform unui document transmis Evenimentului Zilei de către Ministerul Educației Naționale, Mihai Șora revine în Ministerul Învățământului Republicii Socialiste România, tot prin transfer, la 1.05.1970, ca „Inspector general” și apoi „Director”, respectiv, potrivit mărturiilor vremii, în calitate de consilier al lui Mircea Malița.

Ulterior, după plecarea membrului C.C. al P.C.R. și viitor membru al Clubului de la Roma la Consiliul de Stat, Mihai Șora mai ocupă poziții de Șef Serviciu și Referent de specialitate până la pensionarea sa, în data de 1.06.1977.

Marian Popa scrie sec în Istoria Literaturii Române: Mihai Șora „ajunge unul dintre consilierii ministrului Învățământului Mircea Malița. Eminență cenușie la figurat și la propriu, Șora a intervenit subtil în viața ideologică, literară și culturală, ca intermediar în acțiuni de moderare a contextului spiritual intern, în funcție de interese străine”. Mai concret: comisar ideologic. Mai finuț decât Paul Cornea, unul dintre secretarii lui de stat din primul Guvern Roman și tatăl lui Andrei Cornea, actualul șef al GDS.

10. Documentul MEN, pe care îl publicăm aici în exclusivitate, spulberă, definitiv, sperăm, cea mai mare minciună dintre toate, vehiculată agresiv și întreținută cu obstinație de Mihai Șora și de către toți biografii săi de ocazie (îl recomandăm cu predilecție prelucrătorilor istoriei de la Wikipedia).

Este vorba despre pretinsa „Demisie de Onoare” pe care cofondatorul GDS și al Fundației Soros și-ar fi dat-o din Guvernul Petre Roman la venirea minerilor în București.

Documentul obținut de EVZ atestă, așa cum am mai afirmat, ca unul dintre primii bucureșteni arestați și maltratați pe 14 iunie 1990, la orele 5 ale dimineții, din Institutul de Arhitectură, și apoi cercetător pentru Amnesty International al crimelor săvârșite de mineri, că Mihai Șora nu și-a dat nici o demisie în semn de protest, deși a văzut cu ochii lui sângele de pe pereții Arhitecturii, sânge despre care Petre Roman a afirmat nonșalant pentru presa occidentală că este „vopsea roșie aruncată de studenți”.

Contractul de muncă în folosul FSN (Frontul Salvării Naționale) i s-a închis lui Mihai Șora la Ministerul Învățământului odată cu încetarea mandatului de ministru, la schimbarea „guvernului provizoriu” cu cel rezultat în urma alegerilor din 20 mai: pe 28 iunie 1990.

„Jos labele de pe Șora și Arafat, măi, nemernicilor!”, scrie pe blogul ei Alina Mungiu. Între vocile care s-au revoltat la reclama mincinoasă Papaya în care Mihai Șora luptă pentru libertate sub comunism, demnă de manualele de „Fake News” ale NKVD și de o adendă la romanul „1984” al lui George Orwell, se numără și fosta deținută politic Niculina Moica.

Distinsa doamnă afirmă că campania nerușinată a eMAG reprezintă „o minciună mizerabilă” și „o batjocură adusă memoriei martirilor și eroilor anticomuniști”. Iar Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, citat de ActiveNews, spune, „contrazicându-i pe cei care sar în apărarea lui Mihai Șora susținând că fostul agitator comunist a fost obligat să fie consilier al Anei Pauker, că este exclus ca cineva să fi deținut o funcție în regimul comunist fără să dea informații Securității”.

Niște „nemernici”! Ana Pauker era mai miloasă: le zicea „bandiți”.