Evenimentul Zilei > Social > Mihai Stănescu, desenându-şi viaţa
Mihai Stănescu, desenându-şi viaţa

Mihai Stănescu, desenându-şi viaţa

Mihai Stănescu a devenit celebru pentru caricaturile sale, în care ironiza regimul comunist. „Aşa am fost rău, de mic. Umorul meu a fost întotdeauna şi este gri spre negru“, spune el..

Caricaturistul a primit numeroase premii la concursuri internaţionale, dar, după Revoluţie, artistul a renunţat să publice caricaturi în presă. Îşi păstrează însă umorul. Semn stă mesajul cu care îşi întâmpină clienţii de la magazinul de căni şi tricouri pe care îl are în Capitală: „Vă mulţumim că nu aţi cumpărat de la magazinul de alături“.

„M-am îndrăgostit
în două zile“

Mihai Stănescu a urmat liceul din Buzău şi, contrar sfaturilor mamei sale de a da la Medicină, a plecat la Iaşi, să facă un al doilea liceu, cel de arte plastice. „Am intrat direct în anul II“, spune el. A venit apoi în Bucureşti, la Facultatea de Arte Plastice. „Toţi voiam pictură şi sculptură, până când ne-a spus rectorul că profesorii de la grafică au maşini şi sunt mai bogaţi. Atunci, ne-am dus toţi la grafică publicitară“, povesteşte artistul.

Stănescu a început să facă afişe pentru filme. „Mi-aduc aminte că la «Pantoful Cenuşăresei» am făcut un afiş care nu a plăcut nici regizorului şi nici oamenilor; şi atunci nu s-au dus să vadă filmul. Aşa am vrut eu, era un film prost“, susţine el.

După ce a terminat facultatea a fost repartizat la Ministerul Turismului, unde a făcut grafică publicitară. Şi-a dat demisia după şase ani. Motivul: nu avea timp să se îndrăgostească. „Am plecat de la minister, mă chemau la serviciu la şapte dimineaţa, iar mie, fiind artist, nu-mi convenea. Mai ales că nu aveam timp să mă îndrăgostesc. Au zis că dacă acesta e motivul, mi se aprobă demisia. M-am dus la mare şi m-am îndrăgostit în două zile“, îşi aminteşte Stănescu. S-a întors la minister după un an, numai după ce le-a pus nişte condiţii. „Una a fost să mă trimită afară de şapte ori pe an“.

După şase ani, Stănescu a demisionat, în aceeaşi zi în care a şi divorţat. „Nevastă-mea era colegă de serviciu cu mine. Am zis să facem un divorţ şi o despărţire totală“, spune acesta.

La scurt timp după aceste momente, artistul s-a orientat către caricatură, a început să expună şi să trimită lucrări în străinătate. Spune că libertatea l-a ajutat să se exprime mai uşor: „Mi-a priit starea asta de liber-profesionist şi de om divorţat“.

În libertate te moleşeşti

El povesteşte că a făcut mereu scandal şi că a vrut să facă greva foamei pentru a merge în Belgia, la o festivitate. „Am încercat să fac greva foamei, am anunţat, dar până să încep mi-au trimis paşaportul şi am plecat la festivitate, cu şase luni întârziere. Cei din Belgia au făcut din nou festivitatea, special pentru mine. Uneori reuşeam să ies din ţară pentru că erau şi oameni care mă apreciau şi mă ajutau, primeam viza în ultimul moment, uneori chiar cu o oră înainte să decoleze avionul“, mai spune Stănescu. Pentru a deschide o expoziţie, artistul trebuia să insiste cam un an şi jumătate şi, nu de puţine ori, cei din Uniunea Artiştilor Plastici iau reproşat că le creează probleme. „Nu mă lăsau să pun toate desenele pe pereţi, dar le mai scoteam, auzea lumea de ele şi le scoteam din spate ori le expuneam pentru o zi-două.

Alteori îi chemam pe vizitatori în spate, să le vadă. Era o situaţie grea, dar e mai excitant pentru artist când trăieşte în dictatură. E munca mai prolifică, îi vin idei mai multe când e interzis. Când eşti în libertate, te moleşeşti. După Revoluţie n-am mai făcut caricaturi. Acum poţi să faci orice, nu mai are impact“, este de părere caricaturistul.

CARTE DE VIZITĂ


Mihai Stănescu, un artist curajos şi ironic


>
S-a născut în anul 1940, lângă Mizil, apoi şi-a petrecut copilăria la Buzău.

>
În 1966, a absolvit Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu.

>
A făcut grafică publicitară, pentru Ministerul Turismului, timp de 12 ani.

>
În 1978, a devenit liber-profesionist.

>
În 1982, a tipărit un album, reuşind să vândă 4.000 de exemplare în patru zile. Ulterior, acesta a fost interzis, iar 1.000 de albume au fost retrase.

>
În 1988, a călătorit în Franţa pentru a-şi tipări câteva albume, trimise clandestin.

>
În 1990, a lansat albumul „Acum nu e momentul“, în 100.000 de exemplare. „La lansare, la Sala Dalles am dat 5.000 de exemplare şi n-au ajuns. Au fost 10.000 de oameni, s-au spart geamurile, au venit poliţia, armata. Asta îmi spunea şi Andrei Pleşu: a fost mai multă lume la mine la lansare decât la Coelho“, spune Stănescu.

> După 1990, a renunţat la caricaturi.

>
S-a implicat în campania electorală a lui Traian Băsescu pentru primărie în 2000, dar şi pentru cea din 2004.

>
Are o fiică, Daiana, care locuieşte la Londra, şi o nepoată de patru ani, Anais.

TRADIŢIE


Aceeaşi fată,
aceeaşi rochie, alt an

„Am avut ideea să o îmbrac pe fiica mea, Daiana, într-o rochie, la 6 ani şi să o fotografiez în fiecare an, până se rupe rochia. I-a plăcut şi ei ideea. Am făcut fotografiile la Neptun, în spatele Hotelului Istria. Când uitam rochia, făceam poza la Sala Palatului. Ultima fotografie este făcută la Londra. Ea locuieşte acolo, era însărcinată şi n-a mai putut să vină în ţară. Acum aştept ca fiica ei, Anais (botezată după primul parfum pe care l-a primit Daiana), să facă 6 ani, s-o fotografiez şi pe ea în aceeaşi rochie.“

Faţa
nevăzută

Iubirile unui artist

>
Prima oară s-a îndrăgostit în liceu, „până am primit un pumn de la un băiat căruia îi plăcea aceeaşi fată şi am renunţat“, povesteşte artistul.

>
„La mine, iubirile ţineau şase luni, căsătoriile şase ani, iar perioada de recuperare şase luni“.

>
„Mi s-a întâmplat să mă ceară o franţuzoaică. S-a dus la maică-mea şi m-a cerut. Era prea tânără, şi maică-mea a zis «mai bine scrii tu în memoriile tale». O să îmi scriu memoriile, dar uit să încep, n-am memorie“, spune el.

>
„Vara când plec în vacanţă pun un afiş pe geam: pauză de masă între 1-30 august“.

>
Mihai Stănescu susţine că îşi petrece vacanţele la mare: „Înainte de Revoluţie, la Neptun. Acum în Turcia, Thailanda, Spania, Tunisia“.

>
În fiecare primăvară, Mihai Stănescu merge la Paris să-şi bea cafeaua, la Café des Fleurs, unde stătea Picasso şi unde se duc toţi artiştii.

>
„Prieteni n-am avut. Am fost singur în atelier, mi-am iubit doar meseria. În rest, au fost iubiri, întâlniri pasagere. Probabil, dacă nu eram celebru în anii ’80, nu s-ar fi îndrăgostit nimeni de mine. Când eşti celebru, nu se mai uită lumea cum arăţi“.

>
Prima oară s-a căsătorit „din greşeală“, în timpul studenţiei, „şase ani şi după şase ani iar m-am căsătorit şase ani“.



IDEI ŞI IRONIE


„Am făcut desene politice.
D-astea mai uşoare, nu e genul meu“

După ce a renunţat la caricatură, Mihai Stănescu a lucrat în publicitate şi a deschis un magazin unde vinde căni şi tricouri inscripţionate cu texte de umor, dar şi albume ale sale.

EVZ:
Care a fost momentul care v-a adus în atenţia publicului?
Mihai Stănescu: În 1982 am tipărit un album de caricaturi, „Mihai Stănescu“, care nu a trecut pe la cenzură. Ceauşescu dăduse ordin ca fiecare instituţie să răspundă de ceea ce face. Am profitat şi am făcut un album. După două-trei zile de la lansare a aflat lumea, dar şi ministrul culturii, Suzana Gâdea, care a interzis-o.

Mi-aduc aminte că au trimis un camion să încarce cărţile de la Galeria Artei şi până să le ducă la beci, la Fondul Plastic, şoferul se oprea pe drum, să mai vândă din ele. Au oprit 1.000 de exemplare, 4.000 se vânduseră. Trei ani mai târziu am încercat să fac un alt album, dar, în timp ce se tipărea, s-a aflat de el şi a fost oprit. Mai aveau să-i pună coperta. După Revoluţie au fost scoase ambele albume şi s-au vândut.

Cum aţi ajuns în Franţa?

Am trimis în Franţa, prin cineva, cele două cărţi interzise, apoi am plecat şi eu să le tipăresc. În ’88 a apărut primul album interzis. În ’89 eram tot acolo: am tipărit un altul: „Acum nu e momentul“, versiunea unui album care circula în ţară fotocopiat. În urmă cu doi ani, la o recepţie, cineva care lucra la ambasadă la Paris în ’88 mi-a zis că, atunci când a apărut albumul meu, a primit ordin de la cei din ţară să cumpere toate cărţile.

V-aţi gândit să vă stabiliţi
acolo?
Când eram în Franţa, ministrul culturii mi-a oferit casă, dar n-am vrut. Mai sunt şi artişti patrioţi. Acolo dacă nu ştii limba perfect, nu ştii să faci jocuri de cuvinte, nu cunoşti politica, e mai greu să fii umorist.

Unde v-a „prins“ Revoluţia din
’89?
Eram la Paris, lucram la tipografie pentru albumul „Acum nu e momentul“. De acolo am urmărit evenimentele la TV. Am plâns de ciudă că nu eram aici, pe baricade.

Care este povestea buticului?

Călătorisem prin străinătate unde văzusem astfel de magazine, iar la noi nu se auzise. La început aveam mult succes cu buticul acesta pe care l-am făcut în 1994, eram singurul care avea ideea cu cănile.

După câţiva ani, au început să se facă kitsch-uri, să apară concurenţa şi să îmi fure ideile. Primăria nu a vrut să îmi dea spaţiu comercial. Am ieşit pe stradă cu o caleaşcă pe care am închiriat-o de la Buftea şi am vândut în faţa Cercului Militar cărţi poştale şi tricouri.

După aceea am avut o Salvare: mi-a dat-o amicul meu, Bogdan Marinescu, care era ministrul sănătăţii atunci. Am scris pe ea „Caricaturists sans frontiéres“. S-au supărat medicii, au venit şi au vopsit sigla Crucii Roşii, nu au înţeles ideea. N-aveau umor.

Mi-aduc aminte că ministrul sănătăţii mi-a trimis şi două asistente care luau tensiunea. Scrisesem preţul, 40 de lei şi 50 pentru FSN-işti. Până la urmă am primit spaţiul acesta, care era tutungerie înainte de ’95, iar condiţia a fost să nu schimb profilul. Mergea foarte bine, era chiar coadă, acum, într-o oră n-a intrat decât contabila să facă actele, că n-am încasat niciun ban luna asta.  

Expoziţia dv., „Am intrat…
Europa“, are ca temă integrarea, o comparaţie între România şi statele europene.
Era o ironie, noi care mergem în Spania să culegem căpşuni, noi care exportăm cerşetori în Europa. În general, am făcut desene politice. D-astea mai uşoare, nu e genul meu.

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: