Vă atrag atenția că acesta nu este nici interviu, nici reportaj, ci o poveste. Arătată prin gest, nu spusă. În ”Masca”. Teatrul unde statuile vivante au fost ridicate la nivelul cercetării expresiei corporale. Aici se scrie, în premieră, chiar planetară, manualul nerostirilor. Și tot în acest loc constructorul edificilui spectacular al emoțiilor, actorul și regizorul Mihai Mălaimare, își povestește viața, întrebările și răspunsurile, demonstrând cum poți reuși să nu uiți nicând de unde ai plecat, păstrându-ți cea mai importană calitate a vieții, aceea de om.

Doamna, pentru că e o doamnă,  așa se poartă, deși e șăgalnică, și semeață, ba surâde și în același timp o lacrimă se joacă pe chipul ei, ba dispare pe după un petic de văzduh și mă îndeamnă să sper la alte cuvinte însăilate în nerostiri. 

La un pas de dragoste

Îmi face cu ochiul, se alintă, își aruncă, temătoare, rugătoare, mâna spre mine, îmi trimite un cârlig de sărut, fuge, se întoarce, caută să mă întărâte. 

Stop. Melodia s-a oprit. Ea, femeia, încremenește. Mecanismul său interior e legat cu nevăzute fire de notele muzicale. Și povestea îngheață totodată. Dar va urma cât de curând, sunt sigur, alt episod. Mi se împlinește speranța.

Mironosița își reia șirul sentimentelor exact de unde rămăsese mai devreme. Nici măcar un capăt de unghie nu lipsește. 

 

 

Abia scap din mreje

Aha, deci de-asta îmi ești! Abia acum îmi dau seama. Atât se învârtise și se ferchezuise și în cele din urmă se apleacă după boțul de carne pe care îl ținuse de-o parte. Pesemne e copilul tau. Prea îl ții strâns la sân, prea îl dezmierzi.

Întrebătoare, mi-l întinzi, dar numai pe jumătate. Nu ai curaj să te arunci cu totul spre stupefacția mea. Aștepți să vezi dacă voi parcurge cealaltă jumătate de drum, spre inima ta. Habar n-am cu cine ai făcut plodul, iar tu vrei să-i fiu tată. Am înțeles bine? Aproape că simțisem nevoia să-i intru în joc. 

Muzica dispare. Din nou. De astă dată cu răspunsul agățat în imaginația privitorului. Nu pot decât să aplaud. Pentru că m-a făcut să ies din realitatea mea, chiar și pentru un sfert de oră, cât a durat învăluirea în mister, și să pătrund în lumea ei atât de meticulos și de expresiv construită. A statuii vivante.

Gest, pantomimă, expresie corporală

Sunt în Teatrul ”Masca”. Cred că nu mai e nevoie să spun prea multe despre numele în sine. Toată lumea, cel puțin, să fi auzit de el. Înființat încă din 1990 de regizoarea Anca Dana Florea și de actorul Mihai Mălaimare.  

Toți știu de ”Masca”, dar câți îl cunosc în profunzime?! ”Teatru de gest, de pantomimă și de expresie corporală”, sună definiția mentorilor săi. 

În mijlocul sălii de spectacol, aproape intimă, cu numai 100 de locuri, sub palidele umbre zbenguindu-se pe deasupra noastră din jocul reflectoarelor, Mihai îmi vorbește despre un întreg roman ascuns în spatele unui gest.

O să ziceți că e doar așa, o formă de exprimare mai aleasă. Nici pomeneală. ”Ca să facem cinci minute de statuie vivante citim romane”. Trebuie să înțelegi caracterul în pielea căruia te transpui. Și atunci mergi la bibliotecă, studiezi. E și asta o parte din munca tuturor celor de aici.

Pare simplu. Nu e deloc așa. Mâinile, picioarele, privirea, respirațiile nu mai sunt ale tale. Sunt ale lui. Personajul. 

 

Un spectacol cât toată istoria

Puțin mai devreme tocmai ce mă aflasem în fața actriței Vera Brătfălean, cea care a știut atât de bine să mă facă să tresar. Fără să scoată nici măcar un cuvânt. Să rămân în fața ei până la final, de la o pauză la alta, de la un fascicol la altul al narațiunii, ca să văd ce dorește. Nu ea. Doamna…

Am fost astfel martor al repetiței generale cu statuile vivante, în spectacolul amplitudinii secolelor, ”Istoria dansului”. Cu 12 scene în miniatură și tot atâtea roluri sau grupuri de roluri. Simbolizând suișurile și coborâșurile civilizației, cu frumusețile și cu păcatele omenești. 

Publicul are în acest mod ocazia unui altfel de mod de comunicare, dansul fiind utilizat ca unealtă a spuselor, a șoaptelor, însoțite de sunetele pe portativ, ca să vedem generații diferite, începând din Egiptul antic, trecând prin luxurianta Franță a Regelui-Soare și ajungând la zgomotoșii ani 2000.

Mihai Mălaimare dixit. ”În spatele fiecărui gest e o poveste. Gestul e superior cuvântului. Un singur gest are în el materialul unui roman. Eu sunt în stare să montez Hamlet cu statui vivante și te asigur că nu lipsește niciun cuvânt din textul scris de Shakaespeare”. Mi-am dat deja seama de inegalabila zicere a mișcării. 

 

Autor de manuale

Dar, totuși, ce este gestul în definitiv? ”Este capacitatea omului de-a comunica folosindu-și trupul, mintea și inima. Gestul e forma colosală de comunicare. Una care a figurat în bagajul omenirii înainte de apariția limbajului”. 

Spune autorul unei cărți, cât un manual, nu întâmplător intitulată ”Masca și statuile vivante”, de sub tipar scoasă cu câțiva ani în urmă. 

Pregătește un volum și mai amplu, în același domeniu, pe care are ambiția de a-l și traduce în câteva limbi de circulație internațională. ”Cu adevărat va fi un manual. Vrem să edificăm și în scris tehnica de învățare pentru actorul profesionist prin intermediul studiului statuii vivante”. 

Povestea

Cum a început totul? Omul desenat într-un alt ”eu”, care nu mai e doar nemișcat, ci îți sugerează un destin. ”Statuia vivante e o formă de teatru stradal. Am descoperit-o cu mulți ani în urmă în peregrinările mele prin străinătate. Mi-am dat seama de bogăția sa de sensuri și de nuanțe”.

Aprofundând subiectul, își dă seama că ”în preocupările inovatorilor de teatru din întreaga lume gestul a fost mai mereu prezent, într-un fel sau altul”. Și a purces la munca de transformare a unui vis. 

Am în fața mea pe cel care se definește simplu. ”Am vrut mereu să sparg bariere. Tot ce am făcut de-a lungul timpului a fost înaintea vremurilor”.

 

Spectacolul 

Aud expresia ”cercetare”. Explică tocmai prin elementul introdus în premieră, la nivel mondial, aici, la ”Masca” în viața vivantelor. Subiectul. ”Așa ceva nu exista”. Ce vrea să spună e că ”statuia” nu mai e nemișcată, cum probabil ați văzut în viața voastră cine știe pe unde. 

Nu, de data asta, în noua viziune regizorală, omul-statuie ne transmite, prin cumpăna gestului, viața personajului său. Și simțămintele. Se bucură, deci zâmbește. E trist. Ca atare, varsă o lacrimă. Speră. Și își ridică privirea spre cer. Vrea să zboare. Și atunci dansează. E nehotărât. Lasă capul în jos. Destinele mai multor siluete, înlănțuite prin intermediul aerului, cel mai important decor, formează un tot-unitar. Spectacolul.

Concluzia vine de la sine. ”Ne-a interesat discursul teatral. Statuia vivante presupune un anume tip de mișcare și de gândire”. Ca atare, ”Masca” devine un deschizător de drumuri. ”Suntem lideri mondiali în statui vivante. În ultimii 15 ani ne-am specializat în acest domeniu”.

 

 

Actorul e și un atlet

În templul Thaliei mi se vorbește despre actorul care are nevoie de ceva mult mai important decât credem, condiția fizică. ”Teatrul e, între altele, sport de performanță. Aș asimilia condiția unui actor cu aceea a unui atlet, a unui alergător de cursă lungă”. Cu atât mai mult în locul în care am popsit acum.

La ”Masca” înveți să mergi pe catalige, și pentru asta ai nevoie de cel puțin o lună de antrenament, mai ales ca să-ți depășești eventualul rău de înălțime. ”A merge pe catalige înseamnă să-ți pui corpul într-o relație specială cu cosmosul”. Deprinzi și jongleria cu diverse obiecte, mai mici, mai mari. Mai trebuie să și cânți la un instument. Se fac și cursuri de balet. De step. De pantomimă. 

De la 1 mai a început actualul sezon al spectacolelor în aer liber. Dar câți actori sunteți aici? Mihai surâde, preconizând surprinderea mea. ”Șapte actori angajați. Mai sunt și patru în intership. Și trei colaboratori permanenți”. Atât? ”Atât”.

Remarc ceva la fel de important. Sunt programate mai mult de 150 de reprezentații în vara asta. De miercuri până duminică. În București și în deplasări prin țară. Nu de puține ori și câte două pe zi.

A fi atlet în teatru nu e doar o figură de stil. ”Au fost unii colegi care au cedat fizic. Au plecat. Sunt mândru de cei care au rămas”. Așadar proba focului tocmai a început. Se referă la bobocii din intership. Pentru care selecția se face de la sine. 

 

 

Școala de la ”Masca”

Aprofundez conceptul de intership. Câte patru sau cinci actori sunt incluși timp de un an în trupa ”Masca”. E un fel de tradiție a unei altfel de școlarizări. Un interval în care tinerii nu numai că învață tehnicile specifice acestui mod de abordare scenică, dar și joacă în spectacole. Sunt salarizați pentru asta. ”Vin mulți la concursul pe care îl organizăm în fiecare an”. 

Talentul nu lipsește din rândul noilor generații. E o remarcă de esență. Mai trebuie să fie însă și dorința de a deprinde ceva nou, pe lângă abilitățile pe care le dețin sau disponibilitatea la efort. ”Eu nu-mi permit să-i tratez pe tinerii care vin la noi decât ca pe viitori mari actori”. 

Au fost și dezamăgiri? Nu intră în amănunte. Admite că da. ”Mizăm mai ales pe dorința lor de a învăța, sperând, în cazul fiecăruia, că avem de-a face cu un om care își e lui însuși loial”.

Scoate în evidență împlinirile. Ca atare, o descrie pe Cristina Panait drept ”cel mai bun produs al școlii de teatru de la Masca”. Și chiar insistă. ”Cred că la ora actuală e cel mai bun produs teatral din România”.  

Plusuri și minusuri

După un an de intership te poți elibera de contract, zburând spre alte zări cu un bagaj suplimentar de cunoștințe și de tehnici. Sunt lucruri pe care nu le învață la facultate? ”În ultimii 30 de ani actorii nu sunt pregătiți pentru ce aștept eu de la ei, pentru acest gen de teatru”. 

Exemplifică prin acumulările din vremea studenției sale. ”La Catedra de Mișcare aveam balet, dans modern, pantomimă, scrimă, gimnastică, acrobație și călărie”.  Acum se mai fac asemenea cursuri? ”Deloc!”, o spune cel care a fost cândva profesor la UNATC. Și continuă. ”Ultimii 30 de ani au edificat, din păcate, un actor de microfon”.

Despre cei care își termină stagiul la ”Masca”, fondatorul acestei instituții spune doar atât, gândindu-se la viitorul lor. ”Sper că după un an petrecut aici, cu atât de multe mijloace de expresie învățate, vor face față în teatrele unde se vor duce”. 

Bunicul Dumitru Pătatu și lecția sa

Am să vă vorbesc în continuare despre omul Mihai Mălaimare. Pe care l-am simțit foarte normal. Nu a pus vreo barieră între mine și el, de genul ”eu sunt vedetă”, Discuția s-a legat atât de firesc, ca între doi prieteni. ”Actorul adevărat e un om obișnuit în viața sa. E vedetă doar pe scenă. În afara scenei prefer anonimatul”.

Îi place să facă piața, să se uite prin magazinele cu tot felul de lucruri, să schimbe vorbe cu cei din jur. Despre câte-n lună și-n stele.

Știți când tresare? Când îl întreb despre bunicul său, Dumitru Pătatu. De acolo, de departe, din Botoșani, de unde se trage intervievatul meu. 

Bunicul avea ample discuții cu Dumnezeu, ”în fundul grădinii”. Așa zicea el. ”Toată existența mea se raportează la el. Și, prin el, la părinții mei. El a făcut un gest atât de încărcat de semnificații, pe când aveam 18 ani, încât nici acum nu sunt capabil să mă bucur de cadoul său de atunci”.

Ce a făcut? ”Bunicul mi-a dat o coasă și un car. Și mi-a spus că de-acum sunt bărbat. Și un bărbat trebuie să știe să cosească. Și mi-a mai zis să am grijă. Coasa e și o armă. Mi-a mai spus că un bărbat trebuie să știe să mâne și caii”. 

Și azi păstrează în podul casei părintești coasa aceea. Și obezile carului. Părți componente ale roților. Cadoul de la bunicul avea un scop. ”Am înțeles că trebuie să lupt pentru șansa mea”. 

Poate ar fi fost istoric...

Pe când era în clasa a cincea primește un rol, ”Goguță” în trupa de teatru a școlii, în sceneta ”Goguță și mama”. Diriginta i-a zis că va fi actor. 

E straniu, zice, că piesa aceea s-a jucat în aer liber, într-un parc, ca și cum nimic nu e întâmplător în viață, de vreme ce azi actorii de la ”Masca” joacă tot sub cerul liber, în stagiunea iluminată de soare. 

Trupa de teatru a școlii nu era ceva ieșit din comun. ”Pe atunci se făcea teatru în mod temeinic în școli”. Apropierea de artă trece mai întâi prin Școala de Muzică din Botoșani, unde a studiat vioara. 

În 1969 a intrat la Institutul de Teatru din București. ”Admis printre ultimii”. A terminat ca șef de promoție. Apropo de ambiția de care zicea mai devreme. Părinții ar fi vrut să-l vadă doctor. ”Le-am promis că dacă nu intru la Actorie, dau la Istorie”.

După facultate are șansa de a face parte din ”Naționalul” bucureștean. Se desprinde din lumea aceea imediat după căderea comunismului. 

Cei care i-au fost alături

Proiectul ”Masca” are fundamentul său legat și de o anume nemulțumire față de felul în care arătau lucrurile în teatrul românesc. ”E un teatru care a apărut și dintr-o nemulțumire a mea, ca actor la Național. Dar nu împotriva acelui teatru, ci a unei stări de fapt. A unui mod de a gândi spectacolul, care mie mi se părea la vremea respectivă depășit”. 

Partenera sa de început de nouă lume, regizoarea Anca Dana Florea, își cheamă alături doi actori pe care îi știa de la Brăila, unde lucrase, pe Maria Pâslaru și pe Sorin Dinculescu. La scurt timp apar și Dora Iftode și Nicolae Pungă. Nicolae îi fusese student lui Mihai Mălaimare. Li s-au alăturat Alina Crăița, Laura Dumitrașcu și Valentin Mihalache. Așa s-a construit noua trupă. 

 

 

Întrebarea fără răspuns, în Militari

A nu se crede că e doar un teatru al statuilor vivante. Ani la rând s-au jucat, și încă mai există, reprezentații ale cuvântului, în sală, pe parcursul anotimpurilor reci. În sezonul abia finalizat au fost două asemenea producții, ”Visul”, montat de Mihai, pentru că e și regizor, nu doar actor, și ”Loochy și Moochi”, al Andreei Vulpe. 

Așa cum se știe, ”Masca” își are sediul în cartierul Militari, pe Bulevardul Uverturii. Ce e însă greu de înțeles e că oamenii din cartier nu gustă acest gen de artă. ”Oamenii din acest cartier nu vin la teatru. Asta m-a siderat. În schimb, vin din alte părți ale Bucureștiului. Nu știu ce ce și am obosit să mă întreb”.

O altă Julietă. Un alt Romeo

Există totuși o interacțiune cu Militariul. Pe trotuarul din fața instituției teatrale un el și o ea stau pe o bancă. Doi îndrăgostiți. Sentimente dăltuite pentru eternitate, în piatră. Și mai observi mii de lacăte încătușând gardul înconjurător. 

Ce să fie? O poveste urbană. Culeasă din acest cartier. Doar vă spusesem că domnului Mălaimare îi place să cunoască lumea din jurul său, străbătând-o cu pasul. 

Au fost odată – nu vă gândiți la vremea străbunicilor, e din actualitate – doi tineri care se iubeau. Dar părinții lor nu erau de acord cu legătura asta. De căsătorie, nici vorbă. Drept pentru care cei doi fug de acasă. Și în debusolarea lor ajung la un moment dat la o familie de chinezi. Nu s-au dus în China! Avem și noi chinezii noștri.

 

 

Și asiaticii, în chibzuința lor, le spun așa îndrăgostiților români. ”Tu. fată, unde vor părinții tăi să te trimită?”. La facultatea cutare. ”Acolo să te duci!”. Aceeași întrebare pentru băiat. El trebuia să se ducă la altă facultate. ”Băiete, neapărat să te duci unde spun părinții tăi”. 

Dar, înainte de încercările astea ale voastre, i-au învățat chinezii, să luați două lacăte, să le înlănțuiți și să le îngropați într-un loc. După ce veți termina facultatea, să vă întoarceți în locul acela și să le dezgropați. Dacă vor fi la fel cum le-ați pus, fără pic de rugină, să știți că sunteți făcuți unul pentru altul. 

Așa au făcut? Așa zice povestea. Happy-end-ul e undeva, în jurul nostru, știe el mai bine unde, printre betoanele blocurilor care ne înconjuară. 

Îndrăgostiții vin în preajma teatrului, de ani și ani, agățându-și sentimentele de speranța lacătelor pe care le doresc neruginite vreodată. 

 

 

Nu mai e director

Mai e puțin și urmează o nouă ediție a Festivalului internațional al statuilor vivante. În luna iunie. Le veți vedea în parcurile Cișmigiu și Herăstrău. Sute de spectatori, de fiecare dată. ”Faptul că vin atât de mulți oameni înseamnă că există un interes pentru acest tip de discur teatral”. 

Ca o încununare a viziunii din toți acești ani. ”Lumea are nevoie de teatru. Relația între om și poveste este indestructibilă. Pentru că din poveste el trage mereu învățăminte pentru viața lui”.

Mihai nu mai e, de trei ani, director la ”Masca”. A lăsat locul Ancăi. Coautoarea acestui proiect. O citadelă de 29 de ani. 

”Șansa pe care am oferit-o ecoului să se producă”

Cel născut în 1950 o spune azi atât de direct. ”Mi-e teamă că sunt prea bătrân”. Deși nu își arată vârsta. ”Nu mai pot să fac saltul mortal”, adică să se dea peste cap. Urcă mai greu scările. 

În schimb, de fiecare dată când merge în Botoșani, depășind Târgu Frumos, simte că zboară. 

Omul, el, omul, pur și simplu, nu se sfiește să se arate așa cum e în viața sa. Chiar și cu acea ciorbă de vară, învățată de la bunica, pe care știe s-o facă, vorba aia, ca nimeni altul, De-o mănânci rece, în zilele toride.

Și simte tot mai mult nevoia să aștearnă pe hârie ce a învățat și ce a construit toată viața lui. ”O bună bucată de vreme mi-a plăcut să cred că sunt ecoul a ceea ce și-au dorit părinții și bunicii mei. Acum prefer să cred că sunt șansa pe care am oferit-o ecoului să se producă”.

Luminile rampei nu se sting. Urmează un nou spectacol.