Marius Niculescu. sursa: evzFormatul București, cunoscut și ca „Bucharest 9” (B9), este unul dintre puținele instrumente de greutate strategică pe care România le-a construit după 1989. Înființat oficial la 4 noiembrie 2015, la inițiativa președintelui României, Klaus Iohannis, și a președintelui Poloniei, Andrzej Duda, Formatul B9 reunește nouă state de pe flancul estic al Alianței Nord-Atlantice: România, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Estonia, Letonia și Lituania. El a apărut ca reacție directă la evenimentele din 2014 — anexarea Crimeei de către Rusia și intervenția militară din Donbas — adică exact în momentul în care Estul Europei a înțeles că istoria nu s-a încheiat, ci doar și-a schimbat uniforma.
„Bucharest 9” nu este o simplă fotografie de familie a flancului estic NATO și nici un exercițiu decorativ de diplomație regională. Este, în esență, singura platformă politico-strategică în care România a reușit să coaguleze, în jurul unui interes comun de securitate, un nucleu coerent de state care înțeleg Rusia nu din manuale, ci din memorie istorică. De la Tallinn la Sofia, aceste nouă state nu împărtășesc doar apartenența la NATO, ci și experiența directă a presiunii ruse, a dominației sovietice și a geografiei care nu permite iluzii. Din acest motiv, B9 a devenit în ultimul deceniu nu doar o platformă de consultare, ci vocea politică a flancului estic în interiorul Alianței.
Miza reală a Formatului București nu a fost niciodată retorica, ci corectarea unei disproporții strategice: aceea dintre Estul care suportă primul șoc și Vestul care decide ritmul reacției. B9 a apărut tocmai pentru a reduce această fractură de percepție și pentru a obliga NATO să trateze securitatea flancului estic nu ca pe o periferie anxioasă, ci ca pe prima linie a apărării euro-atlantice. Dacă summitul NATO de la Varșovia din 2016 a consfințit consolidarea prezenței aliate pe flancul estic, acest lucru s-a datorat și presiunii politice concertate generate de B9. Cu alte cuvinte, Bucureștiul n-a produs doar un format; a produs un argument strategic.
Pe 13 mai 2026, la Palatul Cotroceni, Bucureștiul găzduiește summitul B9 și al Țărilor Nordice, considerat cel mai important eveniment de politică externă al primăverii. La reuniune sunt așteptați secretarul general al NATO, Mark Rutte, secretarul de stat american, Marco Rubio, precum și lideri sau reprezentanți ai statelor nordice — Finlanda, Danemarca, Islanda, Suedia și Norvegia — pentru discuții de maximă importanță strategică privind securitatea flancului estic, viitorul Ucrainei, postura NATO în regiune și noua arhitectură de securitate a Europei. Tema oficială a summitului — „Delivering More for Transatlantic Security” — spune totul: nu este o reuniune de protocol, ci una de calibrare strategică, în care se discută, la propriu, cât de bine va dormi România în următorii ani.
Și totuși, România întâmpină acest summit cu un guvern demis printr-o moțiune de cenzură introdusă de PSD. Nu cu un guvern slab, nu cu un guvern contestat, nu cu un guvern remaniat, ci cu un guvern dărâmat chiar de principalul partid care pretinde că apără stabilitatea statului. Un guvern demis exact în momentul în care România ar fi trebuit să proiecteze către aliații săi imaginea unei țări solide, previzibile și capabile să-și țină verticală propria coloană instituțională. În loc să livreze coerență, disciplină și gravitate strategică, statul român livrează, din nou, spectacolul familiar al autodemolării: o țară care își sabotează singură propriul protocol de stat, propria credibilitate externă și propria utilitate strategică.
Și nu este nici măcar prima dată. România a mai comis această formă de umilință instituțională. În ianuarie 2018, premierul Japoniei, Shinzo Abe, venea la București într-o vizită istorică — prima a unui șef de guvern japonez în România după aproape un secol. Venise de la 8.700 de kilometri distanță pentru o întâlnire oficială cu omologul său român, premierul Mihai Tudose, programată pentru 16 ianuarie 2018, urmată de discuții bilaterale și dejun la Palatul Victoria. Știind exact acest calendar, Mihai Tudose a cerut conducerii PSD amânarea ședinței Comitetului Executiv în care urma să i se retragă sprijinul politic. Liviu Dragnea a decis însă că reglarea de conturi din partid reprezintă o urgență mai mare decât onoarea diplomatică a statului român. Rezultatul: Tudose a demisionat, guvernul s-a prăbușit, iar România și-a întâmpinat oaspetele cu un executiv în colaps și cu aparatul de stat suspendat în ridicol.
A fost una dintre cele mai jenante scene diplomatice din istoria recentă a României: un șef de guvern al Japoniei primit nu de un stat funcțional, ci de ruinele administrative ale unei coaliții care își executa premierul chiar în ziua vizitei oficiale. În locul unei întâlniri bilaterale la Palatul Victoria, Shinzo Abe a fost nevoit să-și anuleze programul guvernamental și să improvizeze o vizită de curtoazie la Muzeul Satului, urmată de o oprire în Grădina Japoneză din Parcul Herăstrău, alături de soția sa, Akie Abe. România nu i-a putut oferi atunci nici măcar aparența funcțională a unui stat. I-a oferit, în schimb, exact imaginea pe care o oferă astăzi din nou: aceea a unei țări în care crizele externe sunt tratate cu solemnitate declarativă, iar cele interne cu iresponsabilitate de mahala.
Astăzi, deci, istoria se repetă, iar numitorul comun al acestor două momente de rușine națională, de subminare deliberată a interesului public, de terfelire a prestigiului extern al României și de sabotare metodică a interesului național, este unul singur: Partidul Social Democrat. Același partid care pretinde că apără stabilitatea statului este, în realitate, autorul recurent al celor mai costisitoare episoade de instabilitate strategică. Același partid care invocă solemn „interesul național” îl sacrifică, de fiecare dată, cu o seninătate birocratică, pe altarul urgențelor sale de clan. Și în 2018, și astăzi, PSD a transmis același mesaj partenerilor externi ai României: că, atunci când interesul partidului intră în conflict cu interesul statului, statul cade primul.
Există formule politice care, deși brutale, rezistă în timp tocmai pentru că realitatea le confirmă cu o regularitate sinistră. Una dintre ele este aceasta: „PSD este cancerul României.” Formula a circulat ani la rând în spațiul public, dar cea mai cunoscută și mai directă formulare îi aparține lui Traian Băsescu, care a spus explicit, în repetate rânduri, că PSD este „un cancer pentru România”. Iar când omul care a condus statul român timp de zece ani, care a văzut din interior mecanismul puterii și patologia lui profundă, numește PSD un cancer, nu mai vorbim despre pamflet. Vorbim despre diagnostic.
Iar diagnosticul se confirmă clinic. Un organism bolnav nu se prăbușește dintr-odată. Mai întâi își pierde reflexele, apoi coordonarea, apoi capacitatea de a răspunde coerent la stimuli externi. În final, începe să se autodistrugă. Exact asta a făcut PSD cu statul român: i-a atacat reflexele instituționale, i-a slăbit fibra administrativă, i-a compromis reacțiile și i-a alterat instinctul de conservare. Ceea ce vedem astăzi — guverne căzute în momente-cheie, rușini diplomatice, paralizie executivă, sabotaj instituțional — nu sunt accidente. Sunt metastaze. Metastaze ale unui cancer perfid, etastaze ale unui partid care, odată ajuns la putere, nu administrează statul, ci îl infestează, nu îl conduce, ci îl colonizează, nu îl organizează, ci îl consumă, îi ocupă instituțiile, îi deturnează resursele, îi confiscă reflexele și îl obligă să funcționeze nu în logica interesului public, ci în logica unei tumori care se hrănește din propriul organism-gazdă. PSD nu guvernează România. PSD trăiește din ea.
Întrebarea nu este dacă PSD face aceste lucruri din prostie sau din ticăloșie, pentru că cele două nu se exclud; dimpotrivă, în politică ele se caută, se recunosc și se completează. Sunt elemente complementare ale aceleiași patologii de putere. Prostia furnizează nepriceperea, ticăloșia îi dă direcție, iar împreună produc dezastrul. Una livrează haosul, cealaltă îi oferă metodă.
Există, desigur, în istoria umanității, circumstanțe în care prostia a fost invocată ca atenuant moral. Când Isus Hristos, răstignit pe cruce, în agonie, fără urmă de ură, fără resentiment și fără dorință de răzbunare, rostește una dintre cele mai tulburătoare fraze din istoria umanității — „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!” — El invocă, în fond, circumstanța supremă a neștiinței; cu alte cuvinte: iartă-i, că sunt orbi, că sunt neștiutori, că sunt proști. Este, poate, cea mai înaltă formă de milă morală: iertarea acordată prostiei.
Dar PSD nu intră în această categorie. Problema PSD nu este că nu știe ce face, ci că știe foarte bine ce face — și face oricum. Aici nu mai vorbim despre incompetență oarbă, ci despre ticăloșie lucidă. Fiindcă, dacă îți sabotezi țara o dată, poate fi prostie. Dacă o faci de două ori, în momente strategice, cu aceeași semnătură politică, nu mai este eroare, este comportament. Iar când comportamentul devine recurent, diagnosticul nu mai este metaforă, devine anatomie politică.
Există o diferență esențială între păcatul născut din neștiință și păcatul comis cu deplină conștiință. Primul poate fi iertat; al doilea se numește vină. Iar vina, când este exercitată sistematic împotriva propriei țări, nu mai ține de morală, ci de verdict. Pentru că prostia poate fi compătimită, slăbiciunea poate fi înțeleasă, iar ignoranța poate fi, uneori, iertată. Dar ticăloșia, niciodată.
Dacă în fața prostiei se poate invoca mila, în fața ticăloșiei nu mai rămâne decât judecata. Iar PSD nu cere compasiune, ci pronunțare. Fiindcă nu mai vorbim despre oameni care au greșit fără să înțeleagă, ci despre oameni care au înțeles perfect și au ales deliberat răul. Nu despre orbi, ci despre lucizi. Nu despre rătăciți, ci despre vinovați.
Mântuitorul, privind de pe cruce către cinismul rece al unei puteri care își sacrifică propriul popor pentru instinctul de conservare al unei clici politice, n-ar mai invoca iertarea neștiinței. În fața unei asemenea lucidități ticăloase, nici mila nu mai găsește temei. Și poate că singura întrebare rămasă, privind nu spre cer, ci spre o țară întreagă abandonată de propriii ei conducători, ar fi aceasta: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce ai părăsit-o?”
P.S. Marți, 5 mai 2026, la aproape două milenii de la sacrificiul lui Isus pentru mântuirea întregii omeniri, Partidul Social Democrat (PSD), în plină criză sistemică — economică, financiară, energetică și geopolitică, cea mai gravă de la al Doilea Război Mondial încoace — a ales să voteze, în Parlament, o moțiune de cenzură împotriva propriului guvern, din care făcuse parte. Gestul are ceva din brutalitatea absurdă a centurionului Longinus: nu actul necesar, ci lovitura suplimentară; nu verdictul, ci cruzimea de a te asigura că rana rămâne mortală. Nu împotriva unui cabinet a votat PSD atunci, ci împotriva propriului stat.
Ultimele cuvinte rostite de Isus Hristos înainte de moarte rămân unul dintre cele mai adânci și tulburătoare momente ale Răstignirii: „Eli, Eli, lama sabachthani?” — „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Astăzi, întrebarea nu mai pare a veni doar de pe Golgota. Ci din însăși inima unei țări părăsite de cei care aveau datoria s-o apere.
