Născut în comuna Troianu, a venit de mic la Capitală, pe când avea 14 ani, ca să facă şcoală. „Înainte să plec din comună, se făcea hora satului, în Poiana Dragului. Cânta un nene, nea Fane îi ziceam noi, şi din fluier şi din clarinet”, povesteşte Preduşel. Pe atunci doar asculta, dar muzica de la horă avea să îl urmărească toată viaţa.

Ajuns la şcoala profesională, s-a instalat într-un internat: „La cămin, şi în tramvai, pe unde mergeam, mă gândeam la melodiile omului ăstuia. Le visam noaptea, nu scăpam de ele”. Atunci s-a gândit să-şi ia şi el un fluier.


Cânta singur în fundul curţii

Pe când se ducea la ţară, văzuse în Gara de Nord un artizanat. De acolo şi-a cumpărat primul fluier, unul cu flori pictate: „Am dat 11 lei pe el. Şi acum ştiu tot. M-am dus cu el la cămin şi am început să cânt, cum cânta nea Fane”. Deoarece copiii îl tot necăjeau, s-a dus în fundul curţii, sub nişte pomi, şi a cântat ascuns.

Prima melodie pe care a cântat-o mai bine a fost „Petrică şi Ilie se duc la gospodărie”. „Am aflat că o cânta Ion Lăceanu la radio”. Pe când era în al doilea an de şcoală s-a dus la Casa de Cultură şi a spus că vrea să cânte. Dirijorul orchestrei i-a promis că o să-l pună în legătură cu Ion Lăceanu a doua zi.

„Am lipsit de la şcoală, nu ştiu ce-am minţit pe acolo”, îşi aminteşte, şi s-a dus să-l întâlnească pe Lăceanu. A cântat, dar fluierul lui nu a fost pe placul maestrului, aşa că l-a trimis până în judeţul Gorj, în Polovragi, ca să-şi cumpere fluiere. Preduşel a început apoi un tur prin ţară, în căutarea celor mai bune instrumente de cântat.

Povestea sa curge uşor, fără efort, de parcă ar citi de pe o foaie din faţa ochilor: prima ocarină şi-a cumpărat-o din Uda Clocociov, cu 5 lei, iar cimpoiul cu 1.200, din Aluniş.

Verile le petrecea la cămin şi participa la toate spectacolele lui Lăceanu: „Încet-încet am prins şi mai mult drag”, spune el, dar adaugă: „Dacă n-ai ambiţie şi ureche muzicală, nu înveţi”.

Pe la 19 ani s-a dus în armată, pe Dunăre, pe vas, la Turnu Măgurele: „În armată am luat fluierul cu mine, nu m-am lăsat”. Şi acum povesteşte înfierbântat cât de uimit a fost când a auzit un cântec românesc venind de pe malul bulgar: „Dimineaţa, când ne scotea la raport, pe navă, de partea Bulgariei se auzea cântând din fluier şi culmea, cânta româneşte: era Doina Oltului. Era un bulgar cu oile şi cu fluierul. Cânta bulgarul româneşte”, spune el, de parcă nici acum nu i s-ar fi domolit mirarea.

Lăcătuş mecanic la "23 august"

Întors la Bucureşti, a trebuit să intre la întreprinderea "23 august", cu un contract de cinci ani, ca lăcătuş mecanic. Dar pentru că nu putea să stea fără să cânte, a intrat în taraful întreprinderii.

„Am cântat cu ei ani de zile, în Franţa, Belgia”. Apoi a intrat în ansamblul Doina Bucureştiului. Au fost la Dijon, la unul dintre cele mai importante festivaluri folclorice din lume, şi au câştigat acolo, în 1985, Colierul de Aur. Ansamblul s-a desfiinţat însă acum câţiva ani, din lipsă de bani.

Dar Preduşel nu stă degeaba: ştie şi să meşterească instrumente de cântat, nu doar să sufle în ele. E înconjurat de ocarine din lut, fluiere din lemn, cimpoaie din burduf de capră şi tugi pictate cu roşu şi verde, care sună precum cimpoaiele.

Pe când se plimba prin străinătate, a început să cumpere fluiere de la Polovragi şi să le vândă în afară. Lua câte 50 de fluiere şi le vindea după spectacole. Tot stând cu meşterul din Polovragi, a văzut cum făcea el şi a furat meseria. „După ‘90 mi-a venit o idee: ia să mă apuc să fac şi eu fluiere. Îmi intrase în cap toată operaţia. Am văzut strungurile şi, având şcoala de mecanică, mi-a fost uşor”.

Nu l-au crezut că poate face fluiere

Şi acum îşi aminteşte amuzat cum, atunci când s-a prezentat pentru prima oară cu fluiere la Muzeul Satului, ceilalţi meşteri nu credeau că el le-a făcut: l-au „pârât” că el, fiind instrumentist, nu putea să le şi făcut. Lucrurile s-au lămurit când un expert de la muzeu s-a dus la el în atelier şi a văzut că el făcea fluierele.

Spune cu modestie că nu e un inventator: mai tot ce face a văzut înainte pe la alţii: „Tugile ce imită sunetul cimpoiului le-am văzut la unul din Republica Moldova, la un târg. Piculine am văzut în Italia”.

Se mândreşte însă cu cimpoaiele sale: „De ce cimpoaiele tale cântă aşa tare?”, îl întreabă mulţi. “Dar nu vreau să le spun. E burduful mai tare, zic”, explică el, grijuliu cu secretele de fabricaţie.

Copiii săi i-au moştenit talentul: „Eu le-am introdus microbul”, spune meşterul. Fiul cel mare e instrumentist la Ansamblul Armatei, iar celălalt e în primul an la Conservator şi studiază contrabasul. 

 

Dacă aveţi fotografii , înregistrări video sau pagini de jurnal de călătorie şi vreţi să le împărtăşiţi, trimiteţi-le la adresa [email protected]. Cele mai bune vor fi publicate pe site-ul nostru de turism.