EVZ continuă să publice fragmente din memoriile lui Miron Mitrea, scrise în pușcărie, și adunate în volumul de povestiri „Amintiri… Subiective. Momente de istorie imediată”. În cele 180 de pagini, autorul își deapănă amintirile despre evenimentele care au bulversat România. Fostul parlamentar PSD nu exclude să scoată și un al doilea volum

Condamnat la doi ani de închisoare, după ce DNA l-a acuzat de fapte de corupție privind lucrările de construcție efectuate de fostul șef al Inspectoratului de Stat în Construcții, Irina Jianu, la casa mamei sale, Miron Mitrea a ajuns, după 25 de activitate sindicală și politică, la Penitenciarul Poarta Albă. Pe 8 august împlinește 59 de ani. Miron Mitrea este căsătorit cu Manuela Mitrea, deputat de Constanța, și are cinci copii, patru băieți și o fată, din două mariaje.

A devenit persoană publică încă din 1990, fiind, pe rând, liderul sindical al șoferilor din România, președinte de federație sindicală, intrând în politică în 1993. În 1996 este ales parlamentar PSD de Vrancea, județ la care nu renunță de-a lungul celor cinci mandate, de deputat sau senator. A fost, în două rânduri, ministru al Transporturilor. În februarie 2015, la prima condamnare în dosarul instrumentat de DNA, Miron Mitrea își depune demisia din Parlament. „Pentru mine a fost o onoare ca mai mult de 18 ani să activez în Parlamentului României și a fost o mare plăcere și bucurie să lucrez cu dumneavoastră”, și-a luat, el, rămas bun de la colegi. Peste 11 zile era încarcerat la Penitenciarul Poarta Albă.

FOTO: ^ La începutul carierei de parlamentar FOTO: EVZ

Prima zi de Revoluție

Este seara în care Miron Mitrea, Miti, împreună cu fratele său și doi prieteni, află că „e revoluție și la București” și pleacă, însuflețiți, spre centru. Miti era „șeful de trib”. Ajung la Inter, la baricadă.

Necunoscuții se îmbrățișează, se încurajează. Se bucură de dezordine. De entuziasm… Mașini de tot felul, printre care și un tir, sunt puse de-a latul bulevardului, spre Piața Romană. Peste baricadă, ici, colo, se văd țevile mitralierelor de pe TAB-uri. ..

-Uitați-vă la TAB-uri. Se poziționează să tragă.

Radu e îngrijorat.

-Dacă ăștia trag, noi suntem piftia de Crăciun. Își dă seama că vorbea singur... Începu să se uite după Miti. Nu era nicăieri.

-Dane, l-ai văzut pe Miti?

Uluit de agitația și entuziasmul din piață, nu se poate concentra.

-Uite-l. E în cabina unui tir. Cu încă un tip. Aduc tirul la baricadă.

Pe scara cabinei unui TIR, Miti îl dirijează pe șofer. Sunt în față la Inter. Se îndreaptă spre baricadă. Prea mulți oameni. Radu se uită încordat. E un pic îngrijorat. Pe scara TIR-ului, Miti e expus. Opresc mașina în dreptul soldaților care închid Batiștei.

Miti îi vede și le face semn cu mâna. Sare de pe scară și vine la ei.

-Haideți să mai aducem mașini pentru baricadă.

-De unde?

-Am văzut eu o dubă pe partea cealaltă a Universității.

Se duc acolo. Câțiva oameni se strânseseră în jurul unui camion militar…

Se urcă toți trei în cabină. Miti la volan. Trec greu prin mulțime spre Batiștei.

-O punem lângă TIR.

Pe scări se urcaseră tineri entuziaști. Strigau și băteau în cabină. Parchează duba lângă TIR și coboară…

Brusc, mitralierele de pe TAB-uri încep să tragă. În sus. Cu trasoare. Uluire. Groază. Țipete. Se aruncă toți pe jos. Un minut. Mulțimea se ridică. Și huiduie, cu obidă. Mitralierele mai trag odată. Mulțimea nu se mai sperie. Huiduie și se îndreaptă spre baricadă.

-Haideți în față, la Arhitectură! Să vedem mai bine.

„Măi, idiotule, de ce ai tras nopțile astea?”

Revoluție. Cartierul de lângă Cișmigiu, în care locuiește familia lui Miron Mitrea, este „lovit”, neîntrerupt, de gloanțele mitralierelor. Miti și „tribul” lui, exasperați, vor să pună mâna pe „teroristul” care, în fiecare noapte, începea rafale scurte, repetate, la un cap al străzii, apoi cu bocancii grei fugea în celălalt capăt și, din nou, zeci de rafale pe secundă.

Dimineața pornisem să-i căutăm vizuina. La intersecția Cazzavilan cu Transilvaniei era o clădire paradită rău. Fusese un teatru, ceva. Sub scena dărâmată găsisem o grămadă de tuburi goale de cartușe. Multe. Gri deschis. Mici.

-Sunt de 5,62. Un UZI ceva...

Mă uit printr-o crăpătură.

-Uite-l, e acolo!

Rezemat de perete, cu capul în piept, e „arabul”. Sigur e el. Îi cunosc bocancii. Stă nemișcat. De înălțime peste medie.

-Să intrăm. Să-l capturăm.

Radu e înfrigurat.

-Îl bat de-l rup…

În câțiva pași suntem lângă el. Brunet. Neras. Ochii închiși. Pare că doarme. Nu e conștient de prezența noastră. -Ce are mă, e mort? La piept, spânzurată de gât cu o curelușă, atârnă arma. Mică, pătrățoasă. Sub sacoul deschis se vede un pulover gros. De sub fesul gri iese părul negru-sârmos. Îl imobilizăm. Nu se opune. Mormăie ceva neinteligibil. Deschide niște ochi injectați. Tulburi. Se înmoaie. Trebuie să-l ținem.

-Cine ești? Ce faci aici?

Nimic.

-Mă, idiotule, de ce ai tras nopțile astea?

Nicu îi dă o palmă peste ceafă. Nimic.

-Mă, ăsta e drogat! A fost unul singur și după trei zile a capotat.

Îmi dau seama că are încă arma. I-o iau. Nu are nimic în buzunare...

-Și ce facem cu el. Îl mierlim?

-Nu. Ce, ai înnebunit?

-El m-a înnebunit. Labagiul dracului. Trei nopți m-a înnebunit și acum face pe mortul. Nu-i cinstit…

Radu se uită la mine întrebător.

-Nici vorbă. Nu omorâm pe nimeni. Îl ducem și-l predăm la Secția de Miliție. Și gata, îl dăm dracu’.

„Arabul” a fost predat polițiștilor, cu armă cu tot. Fără proces verbal (n.r.).

Plecăm. Seara târziu, mă uit la televizor. Ion Iliescu. Vorbea bine. Calma poporul. Vorbea de revoluția poporului român.

-Ce a zis?

-A zis că nu au existat teroriști.

Radu râde cu poftă.

-Hai, Radule, că suntem idioți. Gata, mi-a ajuns Revoluția. Mâine mă duc la Autobază. Sunt sătul.

-Și eu mă duc la fermă mâine. Mă c...pe ea de treabă.

Nicu e și el afurisit.

-Auzi. Nu au fost teroriști... Atunci, „arabul”.. era vatman? Sau ce?

Poliția Capitalei, în flăcări

Iunie 1990. Președintele Frăția, Miron Mitrea, se întoarce de la întrunirea anuală a Organizației Mondiale a Muncii și nimerește într- un București asaltat de mineri. Poliția Capitalei era cuprinsă de flăcări. Tabloul „tragediei” îi este prezentat, la sediu, de Dan, fost șef de Autobază, un intelectual pierdut printre șoferí.

FOTO: Alături de foștii săi colegi de partid, Adrian Năstase și Viorel Hrebenciuc

-O tragedie! Cineva a dat foc unor autobuze. Și clădirea Poliției Capitalei a ars.

-Cine?

-Deci, cineva a dat foc... După care au intrat jandarmii și poliția în Piață. I-au gonit pe manifestanți.. Cu forța. Le-au dat bătaie bună.

Mă abțin. Răbdare.

-Urlă presa că manifestanții au dat foc. Presa lor.

-Și?

-Păi eu am văzut cum a luat foc Capitala. Mă rog. Sediul Poliției…Am venit pe Calea Victoriei. În fața Poliției Capitalei era un grup de oameni. Pe trotuarul de vizavi. Se uitau la clădire. La parter erau câteva geamuri deschise. Și știi ce era în geamuri? Saltele. Fumegau. Tot apărea o mână cu o brichetă. Dădea foc la saltele. Saltelele se stingeau. Și fumegau.

-Din interior?

-Sigur că da. Oamenii erau vizavi. Atunci am văzut că porțile erau deschise. De tot. …Erau câțiva în mulțime care strigau și se agitau.

-Ce strigau?

-Jos cu ei! Ne omoară! Să-i aruncăm în stradă!

-Și?

-Și… nimic. Ei strigau. Oamenii se uitau. Și mâna aia tot dădea foc la saltele… Se tot opreau oameni...Și au mai apărut vreo două grupuri. Agitație. „Să-i dăm jos! Armata e cu noi!”

-Ce armată?

-Păi vezi? Asta m-am întrebat și eu. Că nu era picior de soldat. Sau jandarm. Nici polițai. ..Într-un târziu, la o fereastră, cineva a turnat un lichid dintr-o sticlă…Și a dat foc. Să fi văzut flăcări!

-Benzină..

-Probabil. Și atunci lumea s-a isterizat. Și au început să arunce cu ce găseau în geamuri.

-Și poliția nu a intervenit?

-Nimeni. Și lumea a intrat în clădire. Și au început să vină și mai mulți. Nebunie mare. Ca la Revoluție.

„Minerii” de la FSN

Șeful Sindicatului Șoferilor din România, Miron Mitrea, este invitat de Ion Iliescu, la sediul FSN din Modrogan pentru a găsi, împreună, o cale de rezolvare a plecării minerilor din București. Altfel, intervenția TIR-urilor era iminentă. Vorbește șeful FSN-ului.

FOTO: Lui Mitrea îi plăceau micii electorali

-Ceilalți domni sunt liderii sindicatelor libere. CNSLR și Cooperație. Suntem aici să discutăm problemele cu minerii. Au venit, au făcut ordine. Totul e în ordine. Trebuie să le…

În timp ce măcina vorbele, Miti se uita la Iordache.

-Vreau să le mulțumim sindicatelor libere pentru ajutor. Pachetele cu mâncare au fost foarte apreciate. Domnii de la CNSLR…

-Bă milițienilor, ia nu ne mai f.....la cap cu circu’ vostru! Afară! Unde e Președintele? Vine, sau noi plecăm!

„Sunteți tâmpiți! Da’ tâmpiți rău”

-Trebuie să detensionăm situația. De aceea, domnul Președinte vă solicită, prin acest act, să preluați dumneavoastră, cu șoferií, păstrarea ordinii în București.

-Sunteți nebuni. Suntem SINDICAT! Nu poliție, nu jandarmi! Și noi nu considerăm manifestațiile pașnice, dezordine. Nu semnez nimic. Să vă semneze sindicaliștii ăștia de carton pe care i-ați adus de recuzită.

Se uită la ceas.

-Dacă nu ajung la sediu în 40 de minute, mașinile ies în stradă. Îi găsesc în oraș, jale!

-Bine, nu semnați. Dar asigurați-ne verbal că dacă iese dezordine în București, interveniți.

-Bine. Dar nici picior de miner să nu mai vedem în București…

A doua zi, după prânz, Max retrage mașinile. Spre seară, sună telefonul. Mustăciosul de la CPUN (n.r.- cel cotonogit de Max).

-Miti, avem o problemă. În Piața Universității s-au strâns 200-300 de manifestanți.

-Și?

-Păi am fost informat că tu răspunzi de împrăștierea lor.

-Sunteți tâmpiți! Da’ tâmpiți rău. Lăsați oamenii în pace. Și să nu mă mai suni. Niciodată! Trântește telefonul.

-Măi, Max. Mă, să știi că suntem naivi rău. Da’ rău...