Mazilirea lui Constantin Brâncoveanu: intrigi de familie sau afacere geopolitică? Marele domnitor a fost un singur Basarab într-o „mare” de Cantacuzini.

Dispariția de pe scena politică a lui Constantin Brâncoveanu merită o teză de doctorat. Sau dacă nu, măcar o disertație de geopolitică. Țara Românească s-a ridicat ca o forță în perioada sa. Poate în vremea regelui Carol I sau în deceniul 1968-1978 să mai fi asistat la o așa mare prezență internațională.

Constantin Brâncoveanu la 1714  - Prințul de Aur dirija un complex aparat diplomatic

Să ne gândim mai întâi cu cine a fost contemporan Brâncoveanu: În Franța era Regele Soare. În Rusia, era Petru cel Mare. La Constantinopol, domnea Ahmet al III-lea. La Viena, domnea Carol al VI-lea. Ori, diplomatic vorbind, Brâncoveanu era înconjurat de diplomați de excepție. Ei îi ofereau știri de peste tot din lume.

O mare problemă avea Brâncoveanu. O revoltă în Capitală îi lichidase tatăl, pe Matei (Papa) Brâncoveanu. Bunicul lui Brâncoveanu era nepotul lui Matei Basarab. Ascendența lui Constantin mergea până la Neagoe Basarab, fiind rudă și cu Mihai Viteazul. Problema sa se numeau Cantacuzinii. Șerban, Constantin și Mihai Cantacuzino erau unchii săi paterni. Șerban a murit în 1688. Constantin și Mihai au decis să fie Constantin Brâncoveanu cel ales. Numai că el s-a rupt cumva de sub tutela lor. Cantacuzinii din Țara Românească își revendicau ascendența din împăratul secolului XIV al Bizanțului Ioan VI Cantacuzino.

Constantin Brâncoveanu și urzelile Cantacuzinilor

Domnitorul Constantin Brâncoveanu i-a nemulțumit pe Cantacuzini. Din ce se dorea a fi un simplu „om de paie”, Constantin a ridicat Țara Românească politic, diplomatic și financiar. Știa că pungile cu bani puteau ademeni, cumpăra influență și liniște. Numai că frații Cantacuzini nu doreau asta. Orice îndepărtare de otomani le-ar fi scăzut influența lor.

Constantin Brâncoveanu îi pusese la respect pe austrieci, se înțelegea ca și Cantemir cu Petru cel Mare al Rusiei. Austriecii se luptau cu francezii. Prima încercare de îndepărtare a lui Constantin Brâncoveanu are loc prin 1703, dar domnitorul se întoarce teafăr de la întâlnirea cu turcii. Și, evident, cu reconfirmarea firmanului din 1699. Stolnicul Constantin Cantacuzino avea un fiu, pe Ștefan iar acesta, o soție, ambițioasă, Păuna Greceanu.

Deși nu se înțelesese cu domnitorul Dimitrie Cantemir, se pare că în primăvara lui 1714, cu încuviințarea sultanului Ahmet al III-lea, Brâncoveanu ar fi dorit să îl căsătorească pe Radu, fiul lui, cu fiica lui Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie. Numai că acesta a fost un pretext.

Domnitorul află că i s-a pregătit mazilirea, dar boierii îi adorm vigilența

Constantin Brâncoveanu, susține omul lui de încredere, Anton Maria del Chiaro, agent, diplomat și confident, ar fi fost avertizat că i se pregătea ceva. Numai că avertismentul va fi ignorat de boierii îndemnați de Cantacuzini. Domnitorul avea agenți șiuți dar și nevăzuți la Constantinopol.  Pe lângă ei, avea mulți prieteni. Printre ei, era și un medic grec. Acesta îngrijea inclusiv funcționari de la Seraiul Sultanului. Așa se face că medicul îngrijea un demnitar otoman la care a venit în vizită un „defterdar” (secretar) imperial. Secretarul i-a mărturisit demnitarului bolnav că Marele Vizir Gin Ali Pașa propusese Sultanului mazilirea lui Brâncoveanu.

Medicul a scris în secret o scrisoare care a ajuns rapid la domnitor. Acesta, de bună credință, a discutat cu boierii. Aceștia, înțeleși cu boierii Cantacuzini au susținut că „grecul voia bani de Paști”. Domnitorul, văzând că informația nu i se confirma oficial, nu a luat în calcul. Sultanul era decis ca și Marele Vizir să acționeze subtil. Cel care trebuia să vină să facă mazilirea era Mustafa-aga, bun prieten cu Brâncoveanu. Oricare altul ar fi fost raportat la Dunăre sau prin Moldova de armata de spioni ai lui Brâncoveanu ar fi trezit suspiciuni.

Relația secretă cu Petru cel Mare, pretextul mazilirii?

Se știe că în contextul alianței ruso-moldovene din 1711, Constantin Brâncoveanu avusese și el intenția de a se alătura logistic dar și militar Rusiei. Asta, deși avea firman pe viață de la otomani. Otomanii aflaseră că el înzestrase mânăstiri ardelene unde să poată fugi, ctitorise palate la Potlogi, Mogoșoaia, la poalele Dealului Mitropoliei, mânăstiri la București, Hurezi, Bistrița (ultimele două în Vâlcea), Brâncoveni (Romanați-Olt, localitatea patronimică) un han mare în centrul Craiovei, închinat Mânăstirii Hurezi (azi, ruinele sale se mai văd în apropiere de Inspectoratul Județean Dolj, strada Madona Dudu).

Totuși, Brâncoveanu intuind succesul turcilor la Stănilești, a ales să nu trimită nici ajutorul militar la timp și nici cel logistic. Combinat cu seceta din Moldova și incapacitatea lui Cantemir de a onora obligația logistică, acest fapt a dus la înfrângere. Greșeala care se pare că l-a costat pe Brâncoveanu a fost încrederea în Cantacuzini. Toma Cantacuzino a trecut cu detașmentele de cavalerie de partea rușilor care asediau Brăila. Otomanii n-au agreat acest fapt, iar Marele Vizir i-ar fi pecetluit soarta. Cantacuzinii erau și ei convingători în intrigile lor,

Mazilirea din Marțea Patimilor (24 martie/4 aprilie 1714)

Marțea Seacă este ultima zi în care se mai muncea la câmp. La Denii, se citea Pilda celor 10 Fecioare. În acel an, 1714, în calendarul starover, în uz în Țara Românească, era 24 martie. În Europa Occidentală, era 4 aprilie. Mustafa venind de la Hotin, spre Giurgiu, a oprit la București unde a pus năframa neagră pe umărul lui Constantin Brâncoveanu, rostind formula „mazîl”. A citit apoi firmanul de destituire care revoca firmanele din 1699 (domn pe viață) și 1703 (similar). De fapt, domnia pe viață se putea revoca ucicând domnitorul. Așa se face că toată familia domnească a fost ridicată, visteria sigilată. Convoiul a plecat spre Giurgiu, apoi pe Dunăre, spre a ajunge la Constantinopol pe Mare.

La plecare, lăsat fiind Ștefan Cantacuzino ca domn, Brâncoveanu i-a spus că acceptă faptul ca fiind voința Domnului pentru păcatele sale, dar dacă nu era voința Domnului ci uneltire omenească, atunci uneltitorii să se aștepte la mânia divină.

Domnul și familia sa au fost duși la Constantinopol. Bărbații au fost închiși în tainițele de la Yedi Kule. Fetele au fost închise în temnițe mai luminate. Doamna Marica avea consemnul soțului ei să se salveze pe ea și fiicele, în cel mai rău caz. Diplomații din Anglia și Țările de Jos au început în secret preparativele de salvare a femeilor familiei. Brâncoveanu, ginerele Ianache Văcărescu și cei patru fii vor fi anchetați, torturați. Vor fi executați la 15/26 august 1714. Marica Brâncoveanu s-a întors la București, după un exil, alături de fiicele ei și nepoțelul de la una din fiice.

Grație călugărilor de la o mânăstire de lângă Constantinopol, înzestrată de Brâncoveanu, trupurile celor 6 bărbați au ajuns în țară. Înhumarea domnitorului s-a făcut la Biserica Sf.Gheorghe Nou, în centrul Capitalei („punctul 0”).

Semnele divine rău prevestitoare

Constantin Brâncoveanu a ignorat un semn rău-prevestitor. Fiica sa cea mare, Stanca a avut un sfârșit rapid, nu înainte de a avea vedenia arestării tatălui și fraților săi. Înmormântarea sa avusese loc doar cu câteva zile înainte de sosirea lui Mustafa Aga.

Păuna Greceanu Cantacuzino a avut o vedenie îngrozitoare în ziua de Sfânta Maria Mare, 15 august 1714. A văzut, deși era în biserică, scena pătimirii Brâncovenilor. A murit în 1740, dar se zice că n-a mai fost în toate mințile până la moartea ei.