Hagi este printre putinii artisti ai balonului rotund care n-au a se plange asupra rasplatei primite dupa retragerea de pe gazon.

A fost un geniu, a inscris goluri memorabile, a urcat multimile in paradis, le-a burdusit buzunarele conducatorilor si a scos in fata coechipieri care, fara pasele lui fermecate, ar fi ramas ilustri anonimi.

Numai ca istoria fotbalului romanesc numara duzini de idoli uitati apoi de lume si de timp. Gloria lui Hagi au avut-o multi, la vremea lor, dar prea putini au ramas in centrul atentiei dupa ce si-au agatat ghetele in cui.

Gica a fost un rasfatat, oamenii imbratisandu-l cu infinita dragoste. Iar atunci cand esecurile stranse pe banca tehnica i-au epuizat capitalul de incredere, lumea fotbalului a continuat sa-i dea pe datorie.

I s-a spus mereu, cu obstinatie, dupa fiecare esec, ca e cel mai bun si cel mai mare, desi ca antrenor era (si este), in realitate, un nimeni.

Steaua e a treia mare echipa care i se da pe mana lui Hagi, fara ca acesta s-o si merite.

Nationala Romaniei si echipa turca Galatasaray s-au achitat deja de datorii, oferindu-i sansa de a antrena la varf inainte ca el sa justifice aceasta incredere. A esuat de fiecare data, spre imensa deziluzie a celor din jur.

Mergand pe mana lui Hagi, Gigi Becali isi asuma o mare raspundere si, in acelasi timp, risca nebuneste pe o miza care nu e a lui: destinul unui om.

Fostului mare fotbalist i s-a dat o noua sansa de a izbandi. Dar si, in acelasi timp, „ocazia” de a se rata definitiv ca antrenor.

In 2001, romanii se strangeau pe stadion sa-l ovationeze pe cel care le transformase in vis noptile toride al Mondialului american. Era Gala Hagi. Ultima ocazie.

Acum, ratacind prin cenusa imperiului sau de odinioara, „Regele” face inca o tentativa de a reveni pe tronul parasit in 2000.
Poate isi da seama ca esecul l-ar exila pe veci printre amintiri. Pentru antrenorul Hagi e ultima ocazie.