Pe trotinetă sau pe bicicletă, întîlnesc proletariatul digital ori de cîte ori mă duc la Bibliotecă sau vin de la Bibliotecă.
Într-una din rătăcirile sale electorale, Sorin Oprescu a oferit bicicliștilor și trotinetiștilor un sfert din Calea Victoriei sub forma unei fîșii de asfalt protejate de o bordură continuă. Cînd aștept la stop, văd trecînd prin față ca spectacolul lumii prin fața unui filosof antic, proletarii digitali. Pe bicicletă sau pe trotinetă. Din cînd în cînd apare și cîte un bătrîn bărbos, care ține, asemenea lui Mihai Șora, să fie pe placul nepoțelelor cu blugi rupți în genunchi pe post de minijupă, sau mai precis ca să fie cool. Dacă din nenorocire dau să trec peste fîșia cu care i-a împroprietărit Sorin Oprescu, fără a aștepta ca stopul să fie pe verde, dracu m-a luat. Un proletar digital, trecînd pe trotinetă, se oprește, și dacă nu mă bate, atunci sigur mă înjură. Nu pentru că am încălcat regulile de circulație pe arterele destinate trotinetelor, ci pentru că l-am deranjat pe el, proprietarul fîșiei, din drumul său către viitorul de corporatist pe trotinetă. De la un timp pot fi văzut cu un rucsăcel în spate. Nu pentru că aș vrea să fiu și eu cool, ca și Mihai Șora, ci pentru că nu-mi încap în valiza pe rotile, pe care o tîrăsc în dimineața și seara pe traseul casă-bibliotecă și invers, cărțile și manuscrisele în lucru.

După ce-am schițat portretul proletariatului digital, cineva, care a studiat și studiază tineretul, cum le ziceau legionarilor, în interbelic, politicienii și ziariștii lingușitori cu viitorul patriei, mi-a semnalat că o altă caracteristică a proletariatului digital e refuzul unui text care depășește proporțiile unui SMS. Un taximetrist mi-a zis că un astfel de reprezentant al proletariatului digital, suindu-se în mașină, era să fie lovit de dambla văzîndu-l că citește o carte. Cum adică? s-a întrebat junele, cu uluirea băștinașilor din America Latină la vederea spaniolilor pe cai, posesori astfel ai patru picioare, în loc de două, dumneavoastră chiar citiți?

E limpede că viitorul e al SMS-urilor, care vor înlocui romanul și al emoticoanelor, care vor înlocui sensul minim al textului pînă nu demult descoperit cu ajutorul culturii.
Cel care mi-a înfățișat acest viitor în care A fi sau nu a fi, strigătul metafizic al lui Hamlet, se va pricopsi cu un emoticon menit a avertiza că e vorba de ceva serios și nu de o glumă de team building, ne-a căinat pe noi, aștia bătrînii, care mai credem, ca și cronicarul, că nu există mai dulce zăbavă decît cetitul cărților. Eu însă cred că proletarii digitali trebuie căinați. Nici nu știu ei de ce mare, uriașă fericire se lipsesc:
Cea de a se cufunda în lectura unui text cu beatitudinea cu care Seneca s-a cufundat în apa caldă din baie după ce și-a tăiat venele.

Eu, de exemplu, cînd am terminat de scris despre proletariatul digital, am simțit nevoia, o nevoie ca o dulce durere, de a reciti din publicistica lui Marin Preda. Și în chiar primele pagini din Imposibila întoarcere, am dat peste această trăsătură de esență a noastră, a românilor, cea de a le aranja pe toate. Pentru cei cărora, spre uluirea proletariatului digital, le mai place să citească, le ofer această bijuterie care e tableta Reflecții asupra prezentului, publicată de Marin Prea întîia oară în Luceafărul din 3 octombrie 1970:

„În zilele noastre o țară în care locuitorul ei cîștigă mai puțin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreț țară subdezvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligență nu răspunde la un anumit test că a întîrziat mintal! Cine a hotărît să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii? Și cine a decis ca suta sta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariția acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiți?

Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de feluri, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi desminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi cînd ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi, le «aranjăm» noi pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filozofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. «Aranjarea» asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e «aranjament», ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filozofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filozofii unii dintre noi am prins obiceiul să facem haz şi cînd nu e cazul, şi atunci cînd treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de rîs într-o asemenea situaţie?

Să revin însă la spaniol. «Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o întrebare pe care o pun adesea străinilor: care e situaţia ţăranilor din ţara lor? Domnule, eu sunt ţăran de origine şi vara asta am petrecut-o la ai mei. Sînt indignat…: nu-i mai recunosc. Îşi pierd demnitatea. Mîndria lor… îşi pierd mîndria! Nu mai muncesc ca să-şi cîştige existenţa, ci ca să-i întreţină pe străini… Să cîştige dolari! Citesc în presă că îşi oferă la cele mai scăzute preţuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile şi mormintele lor. Îşi dărîmă frumoasele lor case şi construiesc peste ele altele, care seamănă cu hanuri… infame hoteluri… birturi şi industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor şi să mai vină şi la anu… Sînt revoltat, domnule… Sînt gonit din propria mea ţară… Sînt un om fără ţară, n-am unde să mă mai duc…»

Şi poetul spaniol se opri din vorbit şi expresia chipului său deveni tragică. O simpatie adîncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era şi ceva din exagerarea donchişotească a vestitului hidalgo. Încercai deci să-l aduc pe terenul realităţilor. «Domnule, îi spusei, înţeleg că o mare ruşine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. Dar în schimb puteţi fi mîndri că aţi scăpat în felul acesta de o altă ruşine, poate mai mare: nu mai sunteţi subdesvoltaţi. Am citit recent că Spania a depăşit nivelul fatal şi a intrat în rîndul ţărilor ai căror locuitori cîştigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Aţi cîştigat! Sînteţi desvoltaţi! Victorie! Ruşinea a fost spălată. Mîndria spaniolă»…

Dar tragicul poet, după ce mă ascultase cîteva clipe şi pesemne dîndu-şi seama că i se cîntă acelaşi cîntec pe care îl auzise şi răsauzise pînă la saturaţie, îşi întoarse privirea în sine şi încetă să mai fie atent la spusele mele”.

 

Te-ar putea interesa și: