Să ne lămurim.

Nimeni nu l-a contestat pe Marin Munteanu în sine.
Toţi l-au contestat în ipostaza de candidat al PNL.
Şi drept argumente au fost invocate o mie şi una de găuri pete din personalitatea lui Marian Munteanu.
De la ambiguitatea din 1990 pînă la strania legătură cu Virgil Măgureanu.
De la faptul c-a fost scos de la naftalină pînă la faptul că împărtăşeşte o ideologie cu vădite conotaţii legionare.

În sine, aceste pete negre sînt lipsite de importanţă.
Marian Munteanu poate face ce vrea.
Poate împărtăşi orice credinţă.
Poate, de exemplu, să susţină în public că la orele de Fizică, pe lîngă descoperirile ştiinţifice profesorul trebuie să le spună elevilor că ele, acele descoperiri, au fost făcute numai şi numai pentru că autorii l-au avut pe Dumnezeu în suflet.
Poate, de exemplu, să susţină, chiar şi la Realitatea Tv, sub privirile încîntate ale lui Rareş Bogdan, înfăşurat în Tricolor, că un funcţionar trebuie să ţină cont că România e creştină.
E drept, noi ăştia, cei care nu suntem vizitați de Duhul Sfînt, credeam că un funcţionar trebuie să ţină cont că România e o ţară europeană, în care funcţionarul se află în serviciul Publicului şi nu invers.
Repet, libertatea de expresie, unul dintre cele mai mari cîştiguri ale democraţiei, permite afirmarea oricărei opinii, a oricărei teze.

Ceea ce a uluit pînă la buimăcire pe toată lumea a fost desemnarea lui Marian Munteanu drept candidat al PNL.
Marian Munteanu a vrut să candideze la Preşedinţie, în 2000, din partea PNR, formațiune condusă de Virgil Măgureanu.
N-a tresărit nimeni atunci la decizia luată de PNR.
Au fost tresăriri la acceptarea de către Marian Munteanu a condiţiei de candidat al lui Virgil Măgureanu.
N-a tresărit, deoarece PNR era un partid mic, în căutare disperată de lovituri mediatice şi, în plus, avea o platformă naţionalistă.

Dacă Marian Munteanu ar fi fost desemnat să candideze la Primărie din partea unui partid naţionalist-extremist minuscul sau din partea PRM, n-ar fi tresărit nimeni.
S-ar fi înţeles legătura dintre partidul respectiv şi Marian Munteanu.
Marian Munteanu e practicantul unui naţionalism delirant, a unui naționalism de cădelniță și tămîie, de camilafcă și barbă neîngrijită, altfel spus, un naționalism peste care s-au turnat ciubere de agheasmă: România e Grădina Maicii Domnului; România e o bucățică de Rai; România e ținta străinilor hrăpăreți, care vor s-o stoarcă de bogății; România e Noul Ierusalim.

S-a spus şi s-a scris că Marian Munteanu împărtăşeşte ideologia legionară.
Ca om care a studiat Mişcarea legionară şi pe Corneliu Zelea Codreanu în biblioteci şi arhive, îmi permit să spun că o asemenea afirmaţie jigneşte Mişcarea legionară.
Mişcarea legionară, cel puţin la nivelul scriitorilor și filosofilor care i-au fost teoreticieni, avea o doctrină coerentă.
Din discursul legionar al lui Marian Munteanu lipsesc elementele care au adus succesul politic al Mişcării:
Lupta împotriva corupţiei, promovarea Onoarei, pariul pe tineri, dispreţul faţă de politicianism.

Din doctrina legionară, Marian Munteanu a reţinut doar clișeele repetate papagalicește de legionarul semidoct.
Un asemenea personaj, anti-occidental, anti-democratic, anti-modern, anti-european e desemnat candidatul unui partid care se pretinde modern, european, care vrea să conducă o țară membră a Uniunii Europene și a NATO.

Biroul Politic Național al PNL cuprinde peste o sută de lideri ai partidului.
Unii aparțin PDL, alți PNL.
Amîndouă partidele au fost partide de guvernămînt, au dat candidați la președinție și președinți și premieri.
Marian Munteanu a fost desemnat în unanimitate (cu excepţia lui Mircea Ionescu Quintus, care s-a abţinut) de către cei peste o sută de membri ai Conducerii PNL.
Printre cei care l-a votat s-au aflat foşti miniştri, foşti demnitar, actuali parlamentari.
Într-un cuvînt, oameni care au condus o ţară şi nu un schit.

Cum de n-a întrebat nimeni de ce Marian Munteanu și nu un lider PNL?
Cum de n-a invocat nimeni biografia mai mult decît suspectă a lui Marian Munteanu?
Cum de n-a zis nimeni nimic la propunerea lansată de Alina Gorghiu?
Răspunsul e simplu.
Alina Gorghiu a adus în Biroul Politic ordinul dat de Klaus Iohannis.
Ce l-a apucat pe preşedintele României ca să impună un asemenea personaj unui partid, nenorocindu-l?
E o întrebare al cărui răspuns nu mă interesează.
Pentru că ar fi un răspuns ca şi cel dat întrebărlor:
De ce face Klaus Iohannis voiaje de lux împreună cu consoarta pe banii statului?
De ce pleacă Klaus Iohannis vineri la prînz şi vine la serviciu abia luni la prînz, cînd bugetarii, ca şi el, au făcut deja şase ore de lucru la program?
Vorba lui Stelian Tănase:
De chichi!

Întrebarea, întrebarea care merită luată în seamă, e următoarea:

Ce fel de partid e acela care votează fără să-şi ducă mîna la nas orice pîrţ al lui Klaus Iohannis?!