Evenimentul Zilei > International > Marele BLAT. De ce îl lasă Obama pe Putin să CÂȘTIGE Războiul din Siria?
Marele BLAT. De ce îl lasă Obama pe Putin să CÂȘTIGE Războiul din Siria?

Marele BLAT. De ce îl lasă Obama pe Putin să CÂȘTIGE Războiul din Siria?

Evoluția evenimentelor din Orientul Mijlociu confirmă tot mai mult ipoteza unei înțelegeri de culise, în care Washingtonul și Moscova și-au dat mâna peste capul tuturor celorlalți actori.

„Mama tuturor bătăliilor”. Așa a fost numită, în 2012, lupta pentru Alep, dintre rebeli și forțele guvernamentale siriene. O luptă care durează de patru ani, dar care abia în aceste zile a ajuns să-și merite numele.

Săptămâna trecută, aviația rusă a abătut iadul asupra orașului care a fost cândva mândria Levantului. Circa 300 de raiduri zilnic este cadența infernală a loviturilor aeriene ale Moscovei, la care participă inclusiv aparate Su-35, vârful de lance al aviației ruse, aduse special pentru această ofensivă, pe care mulți o consideră decisivă pentru soarta războiului din Siria.

La adăpostul acestei „umbrele de protecție”, forțele terestre siriene, sprijinite de trupe Hezbollah și de miliții șiite iraniene, au reușit să elibereze cea mai parte parte din oraș, tăind practic rebelilor (dar și populației civile) orice căi de comunicație și mai ales de aprovizionare.

Pe 4 februarie, Liz Sly, unul dintre cei mai avizați ziariști în problemele Orientului Mijlociu, publica în Washington Post un material al cărui titlu spune totul: „Rebelii sirieni sunt pe cale să piardă Alep și probabil întregul război”.

Ziarista americană subliniază că de aceste grupări de rebeli (foarte amestecate ca ideologie, de la presupuși moderați până jihadiști din Frontul Al-Nusra, aripa siriană a Al-Qaida) și-au legat Statele Unite și Occidentul speranțele unei răsturnări de la putere a regimului Bashar Al-Assad, printr-o mișcare revoluționară după tiparele „Primăverii arabe”, căreia îi mai căzuseră victime, între alții, Moammar Gaddafi în Libia sau Hosni Mubarak în Egipt.

O victorie a lui Assad la Alep ar însemna începutul sfârșitului pentru „tabăra revoluționară” și o înfrângere usturătoare pentru Occident, care singur s-a avântat în declarații belicoase, de „totul sau nimic” față de regimul sirian. Ar fi, în schimb, o victorie zdrobitoare pentru Iran și mai ales pentru Rusia, a cărei ofensivă lansată în septembrie trecut, a răsturnat soarta războiului

Într-adevăr, populația Siriei număra 22 de milioane înainte de război. Dintre aceștia, patru milioane au fugit din calea luptelor în afara granițelor, rămânând astfel 18 milioane.

Cinci milioane se află în regiunea Damascului, câte un milion în Homs și Hama, alte două milioane de oameni se găsesc în regiunea Latakia, toate controlate acum de regimul Assad. Dacă acestora li se vor adăuga și cele patru milioane din zona Alep, înseamnă că Assad va controla 13 din cele 18 milioane de persoane de pe teritoriul Siriei. Este greu de crezut că regiunile Idlib (1,5 milioane) și Deraa (un milion) ar mai putea rezista mult, mai ales în condițiile actualului curs al războiului.

La câteva zile după articolul din Washington Post, pe 8 februarie, este rândul redactorului șef al Deutsche Welle, Alexander Kudascheff, să publice un editorial intitulat: „Sfârșit de partidă în Siria?”


După ce notează că rușii l-au readus pe Assad în prim planul scenei siriene, ziaristul german constată buimăceala abulică a Vestului:

„Între timp, Occidentul, dar mai ales Statele Unite, în speță Barack Obama, privesc această evoluția fără a interveni și chiar fără a ști ce-i de făcut. Americanii sunt conștienți că o intervenție militară nu aduce nimic (Iată, însă, că intervenția militară este pe cale să le aducă rușilor aproape totul – n.a.), ba dimpotrivă, ar putea genera o escaladare a situației, prin implicarea a și mai mulți actori. Și în fond de partea cui ar trebui să lupte Vestul?”

Și editorialul DW continuă pe același ton sumbru:

„Vestul speră ca soluția să se găsească la masa negocierilor. Aceasta, însă, în timp ce luptele din Siria dau rezultate clare. Întrebarea decisivă e cine să guverneze în Siria, dacă se va ajunge la o soluție de pace. O opoziție fără susținere? Assad sprijinit de baionetele rusești? Sau, de ce să n-o spunem deschis, jihadiștii islamiști? Neputința Occidentului este în fond cea care a creat acel vid de putere de care au profitat milițiile teroriste, Putin și Assad.”

Pentru cei atenți doar la burzuluielile de paradă ale Occidentului către Putin, asemenea afirmații au efectul zgâlțâitor al degetelor băgate în priză. Însă semnalele unui mare blat în Siria datează de multă vreme. Cam de pe vremea discursului lui Putin la tribuna ONU, pe 28 septembrie trecut, la nici o lună de la lansarea ofensivei ruse în Siria. Atunci liderul de la Kremlin a pomenit de Înțelegerea de la Yalta (din Crimeea pe care tocmai o anexase) și de nevoia unei noi ordini mondiale.

Atunci, Obama a trecut peste toate sancțiunile și interdicțiile cu care el însuși îl ostracizase pe Putin, după criza ucraineană, și a avut cu acesta, la New York, o întrevedere între patru ochi de vreo douăzeci de minute. În loc să sesizeze că, Putin tocmai fusese reintrodus în joc chiar de cel care îl eliminase, observatorii s-au întrecut să comenteze figurile posomorâte ale celor doi lideri, prevestind un nou război rece după numărul mic de degete cu care au ținut paharele la toast.

Rusia și-a continuat cu mai multă vigoare campania din Siria, în vreme ce Statele Unite au continuat și ele să bombăne cu aceeași tenacitate, fără a face nimic altceva.

A urmat momentul uluitor din Antalya: pe 15 noiembrie, Obama și Putin s-au retras în văzul tuturor, vreme de o jumătate de oră, împreună cu doi translatori, la o măsuță de cafea din holul clădirii care găzduia summit-ul G-20. Au discutat și gesticulat, spre deliciul presei, așa cum socrul mare și socrul mic discută darul, fără să se sinchisească de restul nuntașilor.

Între timp, Rusia a adus în Siria temutele baterii antiaeriene S-400, astfel că nimeni nu mai poate zbura acum în spațiul aerian al lui Assad, fără acordul lui Putin. Așa că s-au creat o sumedenie de comitete de coordonare a operațiunilor, pentru ca americanii, francezii, britanicii, iordanieni etc să poată zbura și ei. Din toate aceste comitete, firește, fac parte rușii, care au început astfel să dicteze regulile în zonă.

Încet, încet, Occidentul a începul să-și schimbe declarațiile despre viitorul lui Assad, acceptând ceea ce acum un an părea inimaginabil: ca acesta să joace un rol în planul de pace al țării sale.

Așa s-a ajuns ca, în cadrul discursului său din 2 februarie, de la Economic Club din Washington, în care a anunțat măriri amețitoare ale cheltuielilor militare în Europa și împotriva ISIS, șeful Pentagonului, Ashton Carter, să laude cooperarea dintre America și Rusia în spațiul aerian sirian și profesionalismul forțelor aeriene ruse. Lucru consemnat cu sadică satisfacție de platforma guvernamentală de știri Sputnik a Moscovei.

Atentatele de la Paris, din 13 noiembrie, nu au făcut decât să înmoaie și mai mult cerbicea occidentală. Cancelariile Vestului au început să caute cu disperarea o soluție, ORICARE, numai să pună mai potolească ISIS și să oprească războiul.

Așa s-a ajuns ca Occidentul să privească resemnat la demonstrația de forță pe care Putin o face la Alep. Din când în când, câte un oficial deplânge cu lacrimi de crocodil drama umanitară, ca și când aceasta s-ar întâmpla în alt sistem solar, intangibil pentru bieții pământeni.

„Dacă credeți că administrația Obama este deranjată de recentele evenimente din Siria, vă înșelați”, avertizase, imediat după discursul lui Putin de la ONU, din toamna trecută, Emile Hokayem, expert la International Institute for Strategic Studies, citat de Business Insider.

Ipoteza acestuia, care părea atunci halucinantă, s-a adeverit: Obama, având spectrul haosului lăsat de „Primăvara arabă” în Libia sau Egipt, nu și-a dorit niciodată cu adevărat îndepărtarea lui Assad. Iar intervenția rușilor i-a oferit neașteptatul alibi „de a nu face nimic”, arăta în aceeași analiză Tony Badran, cercetător la Foundation for the Defense of Democracies. Altfel spus, Obama l-a lăsat pe Putin să scoată din foc castanele siriene.

În fine, din ecuație nu trebuie omis Iranul, al doilea mare câștigător al războiului din Siria, alături de Rusia. Iranul, pe care Obama în consideră perla coroanei politicii sale externe. Iranul cel țâfnos, care, după zeci de ani de pertractări, a manifestat o bruscă și stranie schimbare de atitudine, accceptând să semneze acordul care îi va limita programul nuclear. De ce? Nu cumva, în schimbul subitei sale obediențe, Teheranul a primit ca bonus Siria și un loc la masa marilor puteri regionale?

Publicat in categoriile: International
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: