… pe micul cotlon al (n.n. cei tineri, care nu cunosc termenul, să se abţină!). Pentru că v-am învăţat cu platitudini care de care mai voioase, astăzi o să vă repet un poncif splendid: tot ceea ce facem intră într-o convenţie.
Face parte dintr-o în- ţelegere. Are un dichis. Un skepsis. Are un foraibăr cu un ştuţ care intră perfect în poveste. O pătrundere cât de mică în universul cunoaşterii. (NOTĂ: vorbim, fireşte, de cunoaşterea virtuală, fiindcă nu doar că omul – vorba lui Camus – este singura creatură ce refuză să fie ceea ce este, dar el trebuie să-şi amintească tot timpul, dacă a uitat, e pierdut! că diferenţa dintre ficţiune şi realitate constă în faptul că ficţiunea măcar are un sens!!).
Într-un context mai larg, aş vrea să aduc o vorbă, la fel de bine ticluită ca şi până acum, despre cea mai nouă sculă civică a tehnologiei poliţieneşti sovietice… pardon! ruseşti. Ieşită din inteligenţa eminamente agresiv-criminală a concernului Kalaşnikov (cu sediul tradiţional în Ijevsk, capitala Republicii Udmurtia), concern creat din comasarea uzinelor Ijmaş şi Ijmeh şi care reprezintă o subsidiară a companiei de stat Rostech. (NOTĂ: Pentru că secretele ruseşti sunt foarte bine păzite, deci, mare lucru nu ştim despre complexul militar-oligarhic – acela care, n-am nici cea mai mică îndoială, este cel care, în realitate, îl conduce pe Putin – nu voi face decât observaţia că, chiar şi birocratic, Rusia păstrează de la administraţia imperială ţaristă funcţionarismul îmbroboditor, apoi, de la regimul bolşeviccomunist o stufoşenie deliberată de ierarhii şi eşaloane, menite să-l zăpăcească pe mujic şi să-i taie orice intenţie de fofilare întru proiectarea adevărului!).
Pe de altă parte, e de-nţeles, fiindcă, la ce răspândire globală are acest brand – cică 20% din armamentul lumii se cheamă Kalaş- nikov – de la numele general-locotenentului Mihail Timofeevici Kalașnikov (născut în Altai, în 1919 şi mort în ajunul Crăciunului din 2013, la Ijevsk), sumele alocate cercetării şi îmbunătăţirii Răului nu sunt deloc modeste.
Să trecem însă acum la scule şi dispozitive! Noul vehicul blindat, denumit „Scutul”, ce va fi folosit în confruntarea cu mişcările de protest de pe străzile Rusiei (iată încă o dovadă că dictatorii sunt pregătiţi dintotdeauna pentru ce-i mai rău, dar…!), este un camion prevăzut în faţă cu un perete de oţel, înalt de 3 m şi tot aşa de lat, ce va stăvili atacurile mulţimii şi în spatele căruia poliţia se va simţi mai în – ha, ha, ha! – securitate. Bun, am înţeles, şi forţelor de ordine trebuie să li se asigure protecţia – e adevărat că „scutul” pare o „felie” de oţel mobilă, tăiată direct din Zidul Berlinului (aici, e dreptul dvs. să dezvoltaţi cât vreţi dpdv logic şi simbologic!) – dar nu asta m-a pus pe gânduri. La urma urmelor, fiecarea doarme cum îşi aşterne! Ci fraza cu care se încheie această ştire optimistă, de fapt, o nouă realizare a tehnologiei sovietice…pardon! ruseşti: „Prin echiparea sa tehnică şi prin productivitatea sa, „Scutul” îşi depăşeşte rivalii străini”(!).
Ei bine, chestia asta m-a dat pe spate. A distrus toată grandoarea reprobativă a instrumentului produs de fiorosul concern Kalaşnikov. Trec peste „productivitate”, dar fraza mă lasă să înţeleg că, în realitate, el a fost construit nu atât în scopul apărării democraţiei sovietice…pardon! ruseşti, cât în ciuda „rivalilor străini”. Că şi la ei sunt proteste, şi la ei au loc mişcări şi demonstraţii, şi la ei manifestaţiile sunt reprimate (după principiul emis într-un banc celebru, cândva: „Voi vorbiţi, care omorâţi negri?!”). Aşa că, de la tragedia Răului, am trecut la satira de brigadă… Şi m-a pufnit râsul!
Recomandările noastre
