Marea colonizare greacă - proces fundamental al Antichității. Prin ce a rămas unic în istorie?

Marea colonizare greacă - proces fundamental al Antichității. Prin ce a rămas unic în istorie?

Procesul clasic de colonizare s-a derulat între anii 775 a.Chr.-550 a.Chr. Prima etapă a cuprins insulele şi coastele Mării Ionice, apoi sudul Italiei, Sicilia, coasta de nord a Africii şi sudul Franţei. În a doua etapă, a avut loc colonizarea coastelor Traciei, coastelor Propontidei (Marea Marmara) şi ale Mării Negre.

Primul val de colonizare a fost dominat de mai multe cetăţi, între care: Corint, Chalkis, Eretria, Megara. Cetăţile Milet şi Megara s-au remarcat în a doua parte a colonizării.

În limba greacă veche, termenul de “colonizare” era “apoikia” (emigrare), care reflecta pe deplin statutul noilor aşezări. Conceptul de “colonizare” din lumea veche greacă, nu este similar cu cel din epocile modernă şi contemporană.

Colonizarea -apoikia

În Antichitate, noile aşezări greceşti, apărute în urma colonizării, erau cetăţi cu specific agrar, care dezvoltau şi activităţi comerciale. Ele erau total independente faăţ de metropolele lor, păstrând, doar, legături simbolice, bazate, mai ales, pe tradiţie şi culte.

Cauza principală a colonizărilor greceşti a fost determinată de lipsa acută a terenului agricol în Grecia Continentală, precum şi pe coasta occidentală a Asiei Mici. Insuficienţa terenului agricol obliga, deci, surplusul de populaţie să plece, pentru a se stabili în zone propice practicării agriculturii.

Întemeierea unei noi aşezări nu era deloc o aventură, ci era rodul unei tradiţii, în care, la loc de cinste, figura consultarea oracolelor-expresia, de necontestat, a voinţei zeilor cetăţii.

Etapele colonizării

Alegerea “fondatorului” (oikistes) era determinată, de asemenea, de voinţa zeilor. Acesta primea focul sacru, care trebuia să ardă veşnic în vatra noii cetăţi .

Literatura antică ne oferă informaţii, inegal răspândite, cu privire la întemeierea noilor cetăţi. “Fondatorul” era cel care alegea locul potrivit pentru acostare, ajungea la înţelegere cu indigenii, veghea la trasarea teritoriului agricol, delimita zona sacră (aleasă, de obicei, pe o înălţime naturală – “acropolă”), de zona locuită. Construia vatra, unde urma să ardă focul sacru şi depunea în vatră un bulgăre de pământ adus din metropolă.

Fondatorul supraveghea tragerea la sorţi a loturilor agricole din teritoriul rural al cetăţii (chora).

Evoluţia cetăţii se înscria, de regulă, în limitele unui oraş grecesc de tip clasic, polis. Denumirea de polis se întâlneşte, pentru prima dată, într-o inscripţie din Insula Dreros, datând din secolul VII a.Chr.

Sursa foto: istorii regăsite