George Vescan, un celebru psiholog implicat de mulţi ani în activitatea sportivă din România, consideră că sedentarismul, care a atins cote „catastrofale pentru sănătatea şi vigoarea naţiunii noastre”, reprezintă o cale sigură spre depresie şi lipsă de chef de viaţă.

„Sedentarismul accentuează comportamentul de evitare socială, lipsă de interes faţă de relaţii interumane de unde şi o aplatizare a exprimării emoţionale. Sedentarul devine o persoană rece, distantă afectiv, tristă şi obosită. Din cauza lipsei de mişcare, sedentarul are tot felul de dureri, aparent fără nici un motiv, aşa că pare ipohondru. Sedentarismul face casă bună cu lenea minţii. Corpul are o legătură inseparabilă cu mintea. Albert Einsein spunea ”nu am încredere în gândirea omului care nu se mişcă în timp ce gândeşte”. De multe ori trebuie să ne activăm fizicul pentru a ne activa mintea, la fel ca atunci când trebuie să ne liniştim mintea pentru a ne relaxa corpul. În perioada stării de urgenţă din această pandemie, în care a trebuit să ne reducem drastic acţiunile, a trebuit să ne reducem şi fluxul gândurilor, altfel ne-am fi agitat inutil sau am fi trăit în interior tot felul de scenarii generatoare de anxietate. În teoria lui Maslow despre motivaţie şi personalitate, acesta prezintă o ierarhie a nevoilor umane, în care cea mai profundă este nevoia de autodepăşire. Avem un program puternic care ne împinge spre evoluţie, de aceea omul este fericit atunci când este martorul propriului său progres. Când stagnăm o perioadă mai lungă apare sentimentul lipsei de sens, a inutilităţii şi atunci este uşor de înţeles de ce sedentarismul este o cale sigură spre depresie, insomnie şi lipsă de chef de viaţă”, a declarat Vescan pentru Agerpres.

Lipsa activității fizice este o catastrofă

El consideră că procentul de 63% al românilor care nu practică niciun fel de activitate fizică este o catastrofă şi face o comparaţie cu Norvegia, unde oamenii care nu practică un sport sunt priviţi ca nişte ciudaţi.

„Acest procent de 63% dintre români care sunt sedentari sau au tendinţa spre sedentarism este o catastrofă pentru sănătatea şi vigoarea naţiunii noastre. Este uimitor unde s-a ajuns! Înainte de ’89 erau foarte puţini elevi care să nu facă sport de performanţă la cluburile sportive, în echipa şcolii, iar restul erau prezenţi la orele de sport unde învăţau să alerge corect, exerciţii de gimnastică, jocuri sportive. În prezent te apucă râsul şi plânsul când vezi câte un elev alergând pe stradă, pentru că nu l-a învăţat nimeni să alerge. Este clar că reducerea orelor de educaţie fizică din şcoli şi aproape inexistenţa sportului de masă pot fi cauza situaţiei prezente. Dar mai există şi alte cauze ce ţin de educaţie şi motivaţie. În clasele a doua, a patra, a şasea şi a opta se dau evaluările naţionale sub sloganul repetat ameninţător copiilor de către majoritatea părinţilor şi profesorilor: „este cel mai important examen din viaţa ta”, „de acest examen depinde întreaga ta carieră, şi aşa mai departe. Aşadar, motivaţia principală a majorităţii părinţilor este să înveţe copilul la şcoala, acasă şi apoi la meditaţii, în total 8-10 ore pe zi. Aceste generaţii de copii nu au timp de joacă, de sport sau să fie fericiţi. Presiunea psihică dată de obligaţia de a învăţa pentru aceste evaluări atât de ”importante” îi face pe foarte mulţi elevi sa clacheze înaintea examenelor, să trăiască stări de anxietate care întăresc dorinţa de a le evita pe viitor, iar atunci când adolescentul sau tânărul student nu mai poate fi obligat să înveţe renunţă. Pe când în Norvegia, în urma mai multor studii, se află cei mai fericiţi elevi de şcoală primară din Europa. Aceştia îşi petrec cea mai mare parte a timpului jucând jocuri educaţionale, făcând sport, învăţând despre structuri sociale, alfabetul, adunarea şi scăderea de bază. Fiecare comună are o sală de sport, iar copiii care nu practică un sport sunt consideraţi ciudaţi. De aceea probabil că Norvegia este de ceva timp o putere a sportului mondial, aşa cum am fost noi odată. Studenţii norvegieni ajung să înveţe la facultate cu mintea deschisă, dornici să înveţe. Probabil din aceste cauze Universitatea din Oslo este pe locul 58 în lume, iar Universitatea din Bucureşti, pe locul 145”, a mai spus psihologul.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE