Academia Munților. Așa am "botezat" Mănăstirea Oașa în prima revistă editată sub egida Evenimentului Zilei. Era o publicație care strângea textele publicate de tinerii ce vin cu sutele în taberele de vară și de iarnă în ediția print a ziarului. Acum a apărut primul număr din revista Mănăstirii Oașa, intitulată tot "Academia Munților". Fiind "nașul" ei, am fost invitat să scriu un text. Pe care vreau să-l public și aici.

De multe ori mă întreb în sinea mea de ce m-am legat atât de mult de Mănăstirea Oașa și oamenii ei. Nu vin dintr-o familie de oameni credincioși, cu frică de Dumnezeu, cum se mai spune, nu am fost dus (de prea multe ori) la biserică, iar meseria pe care mi-am ales-o de la 22 de ani, cea de jurnalist, nu te apropie de cele sfinte.

Și poate că întâlnirea nici nu s-ar fi întâmplat dacă viața nu m-ar fi aruncat dintr-o parte în alta, ca într-un montaigne-russe, acele momente în care ești fără busolă, fără repere și vezi totul cu susu-n jos. Stai țintuit în scaun așteptând să se termine. Pentru că singurul lucru care este sigur este că la un moment dat se termină.

De la bun început vreau să spun că mărturia mea despre Mănăstirea Oașa va sta sub semnul celui care vede, cugetă și încearcă să transmită mai departe ceea ce crede că este adevărat. Pentru a fi de folos altora, sau poate îmi va fi mie de folos, pentru a mă lămuri pe sine. Pe măsură ce voi scrie, voi afla, alături de dumneavoastră, lucruri noi. 

Ca să fiu mai exact, ca un jurnalist adevărat, trebuie să încep cu începutul.

Cândva, acum 4-5 ani, prima dată când am ajuns aici, în creierii munților, am venit cu un prieten. Un om drag, al cărui număr de telefon era trecut în agenda mea sub numele de Fratele, fără să știu că așa se vorbește la mănăstire. Nu mi-e frate de mamă, dar mi-e frate de suflet. M-a luat cu el pe lungul drum către Mănăstirea Oașa, așa cum el fusese adus de altul, așa cum, mai târziu, i-am adus și eu pe alții, în speranța că descoperirea filonului de Credință ce zace undeva în străfundul fiecăruia poate aduce Pace, Liniște, Iertare. Și așa am străbătut o dată calea. Apoi a doua oară. Apoi a treia oară.

Apoi din ce în ce mai des, dar mai așezat. Am început să vin la mănăstirea având de fiecare dată sentimentul că atunci când plec la drum o fac aidoma pelerinilor de odinioară. Pregătit pentru un drum lung, cu încercări și ispite, obositor, dar la capătul căruia mă așteaptă dulceața dimineților reci și cețoase ce înconjoară bisericuța de lemn și căldura slujbelor de sub biserica cea mare, un spațiu precum o catacombă de la începutul creștinătății.

Care sunt încercările și ispitele când vine vorba de un simplu drum, poate că vă veți întreba.

Deși sunt convins că fiecare dintre noi a trecut prin așa ceva, vă voi spune o scurtă întâmplare. Îmi aduc aminte și acum dimineața în care stăteam în aeroportul din București, pregătit să iau avionul spre Cluj, de unde să merg cu mașina spre Sebeș, apoi Șugag, barajul Oașa și mănăstirea Oașa. Stăteam relaxat, la poarta la care se afișase avionul de Cluj. Se anunță îmbarcarea, mă duc cu biletul, cineva se uită la el și îmi spune sec: Avionul dumneavoastră a plecat acum jumătate de oră! Erau două avioane care plecau în fiecare dimineața către Cluj. Nu m-am supărat, m-a bufnit râsul! Iaca și încercarea! Prima ispită a fost să amân pe a doua zi călătoria, a doua să nu mă mai duc, scuza era clară - pierdusem avionul, deci am vrut, dar nu s-a putut, iar a treia nu a mai existat. Am decis că plec cu mașina. Și de atunci am ales drumul cu mașina.

Nu a fost nici prima, nici ultima, ci doar un exemplu.

Chiar dacă nu a fost o lecție, sigur era ceva de învățat din acestă întâmplare.

Vorbeam la începutul mărturiei mele de sentimentul de pelerin pe care îl am atunci când mă duc spre Crucea de la poalele muntelui Șureanu. Indiferent de unde ai pleca, drumul e lung și anevoios. Dar te face mai ușor. Simți cum te desprinzi treptat, cu fiecare kilometru străbătut, de agitația orașului și intri într-o altă lume. O lume mai aproape de Dumnezeu, o lume a valorilor adevărate, în care verbul a avea are din ce în ce mai puțină greutate.

Indiferent pe unde o iei, că vii prin Poiana Sibiului sau pe Valea Lotrului, urci pe Transalpina sau pe Drumul Regelui, sentimentul de comuniune intră ușor în sufletul tău, dându-ți în suflet zâmbetul ce însoțește revederea cu Frații. Pentru că fiecare om pe care îl întâlnești la mănăstire, în primul rând îți zâmbește, apoi îți spune: Doamne ajută, Frate!

Nu știu cum este în alte mănăstiri, nu am avut curiozitatea să mă duc în alte locuri, turismul religios nefiind o pasiune pentru mine, dar la Mănăstirea Oașa am explorat de fiecare dată ce înseamnă cu adevărat dragostea față de aproapele tău. Nu pot spune că am reușit să iert cu adevărat, dar pot spune că învăț să iubesc.

Se mai pot spune multe despre comunitatea de la Mănăstirea Oașa, despre modul în care fiecare a ajuns acolo, despre Părintele Iustin, Starețul Silvan, Părintele Gheorghe, Părintele Pantelimon, Monahul David, Părintele Platon, Părintele Avram, dar mai ales despre Părintele Teofil Părăian, dar singurul lucru care contează cu adevărat este modul în care transmit un univers care îmbină Cunoașterea cu Monahismul, Credința cu Construcția, Adevărul cu Exemplul.

Cel mai greu este să închei un astfel de text, mai ales în Postul Paștelui, așa că o voi face cât mai simplu: Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți!