Opinii EVZ
”Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”, programul politic de la Stânga până la Dreapta
”Mână întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”, geniala replică din Filantropica lui Nae Caranfil esențializează principiul de funcționare al politicii românești.
Cine nu spune o poveste (a se citi ”a prosti opinia publică/oponenții politici spunând povești de dragul și în slujba partidului care îți ține spatele”), cine nu promite că va spune o astfel de poveste, în orice situație și cu orice riscuri, nu primește de pomană în politică.
Episodul petrecut luni la Cotroceni se va rostogoli lunile următoare. De acum încolo orice declarație a premierului legată de Traian Băsescu va avea atașat episodul petrecut în deja celebrele fotolii verzi din Palatul Cotroceni. Prestația jalnică a premierului, plictiseala, faptul că nu se concentra deloc la ceea ce încerca cu efort să spună ministresa care tremura ca varga, ochii în tavan, scamele de pe rever, agitația și faptul că a dus-o acolo pe ministresă în mod deliberat știind că o expune și că nu va face față unui dialog cu președintele Băsescu - cruzime politică demnă de numele lui Dottore. Putem presupune că domnișoara nici nu o fi știut de această întâlnire, ci a fost luată pe sus, iar pregătirea s-a făcut în mașină, asta dacă dorim să îi acordăm circumstanțe atenuante. Să ne amintim disperarea cu care aceasta se agăța de premier e înduioșătoare. Premierul o fi făcut pe cocoșul în fața ei însă doar în timp ce mașina îi ducea spre Cotroceni. Vădit intimidat de Băsescu, deja doveditul ”pisic” avea nevoie să fie secondat de o persoană de sacrificiu, convins fiind că episodul va fi exploatat mediatic în folosul său imediat de cum se va afla în fața microfoanelor. De fotoliile verzi, detaliul de decor, e lipită și imaginea lui Crin Antonescu, cu acel celebru episod ză mazăr and ză fazăr. Blestemul fotoliilor verzi a lovit din nou. Atâta timp cât și Antonescu și-a spus povestea a primit de pomană.
Desigur că ministresa Petrescu nu a cerut de pomană, decizia ei de a intra pe mâna golanilor din politică ține de cu totul altceva. De păcatul vanității. Presupunem că explicația pe care o dă apropiaților, și poate și jurnaliștilor care ar întreba-o așa ceva și anume de ce a acceptat o pălărie prea mare, le-ar răspunde tot cu o replică din filme și care ar conține, evident!, cuvântul ”provocare”. Astă e clișeul (cinematografic, cu iz de Harvard) peste care dai într-o astfel de situație în care cineva acceptă să facă o treabă care nu i se potrivește. Politica abundă de personaje care fac treburile murdare/dirty jobs sau își asumă rolul grăjdanului de serviciu pur și simplu fiind incapabili să refuze, din vanitate, din oportunism, dintr-un calcul potrivit căruia o astfel de hotărâre ar fi un pas în cariera profesională/politică. Jalnice justificări. Povestea pe care a trebuit să o spună, faptul că s-a prezentat total nepregătită, felul în care s-a folosit premierul de ea, nu doar că a descalificat-o, dar a devoalat, dacă mai era un secret, faptul că din start a fost doar carne de tun pentru premier. La momentul propunerii și instalării acestei ca ministru, ponta (cu p de la plagiat) a înscris la capitolul imagine. Faptul s-a consumat, absolventa de Harvard la rândul ei și-a consumat capacitatea de a mai fi un plus de imagine pentru premier, așadar poate fi sacrificată.
”Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană” e laitmotivul politicii românești. E strategia pe care o abordează politicienii atunci când vor să bifeze, să obțină victorii de etapă. La rândul lui, ponta (cu p de la plagiat) și-a spus povestea atunci când se visa președinte al PSD, și a spus-o și a devenit ”cel mai tânăr președinte”, a promis că va spune orice poveste e nevoie pentru a prelua puterea și a reușit să ajungă și cel ”mai tânăr premier”. Când baronii speriați de DNA-ul care îi caută cu duba i-au cerut socoteală, premierul le-a spus povestea pe care o doreau – și anume că totul e sub control, că se va rezolva, că are el ac de cojocul DNA, ANI, ÎCCJ. A ieșit la scenă deschisă strigând în gura mare că este vorba despre dosare politice și că de vină e ”Regimul Băsescu”. Povestea nu ține. Duba DNA culege infractorii politici. Cum se descurcă cu baronii doar el știe, și probabil că e încă loc de manevră deoarece, din fericire pentru el, pepiniera de cadre a PSD nu e foarte bogată, iar ponta (cu p de la plagiat) conduce detașat plutonul de pesediști flămânzi după putere. De aici și devierile sale comportamentale. Omul trăiește agonia și extazul dependenței de putere, fiind într-o permanentă transă. La orizont e Palatul Cotroceni. Potrivit sondajelor, premierul e în pole position. E greu de crezut că poate fi învins în condițiile în care opoziția joacă dezlânat, deși nu ar fi imposibil.
În ceea ce privește frontul opoziției, ”Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește de pomană” capătă conotații dramatice. Poveștile care se spun în ceea ce generic numim ”dreapta” au ceva din tragicul unui ospiciu, acel amestec letal dintre aparenta ușurătate de a spune/amesteca/folosi cuvinte și fondul unei totale lipse de înțelegere a realității, de ruptură de viața reală, de ruptură definitivă de viața și problemele celor pe care ar trebui să îi reprezinte. Dezmățul care domnește pe partea ”dreaptă” jenează orice persoană cu bun simț, cu grijă cel puțin minimă pentru sănătatea politică a spațiului public. Poveștile care se spun în curtea ”dreptei” capătă forma fără fond a epistolelor. Doi ani de când au pierdut puterea, aproape patru luni până-n buza prezidențialelor, iar ”dreapta” este măcinată de demență politică. Epistolele au devenit substitutul pentru acțiunea reală, pentru soluțiile câștigătoare, pentru o reală comunicare cu electoratul ale căror interese au fost uitate. Baletul politic al lui MRU, poveștile pe care trebuie să le livreze în spațiul public într-o încercare disperată de a se repoziționa și rebrandui, aroganța PNL-ului, autosuficiența și setea de sânge, de revanșă, a lui Blaga și a PDL. Despre PPDD spunem doar că e partidul-bufon al bufonului bufonilor, încarnarea ”vadimiară” în știrbul DD. Fiecare are de spus o poveste, și trebuie să fie atât de convingători încât să își merite pomana promisă. Ce tristă scenă plină de pomanagi politici!
Daniela Raţiu este jurnalist şi scriitor.
Recomandările noastre
