Evenimentul Zilei > Social > Maidanezii Capitalei, o problemă istorică
Maidanezii Capitalei, o problemă istorică

Maidanezii Capitalei, o problemă istorică

EVZ continuă campania dedicată câinilor vagabonzi cu o incursiune în istoria lor. Concluzia e că problema maidanezilor există chiar de la întemeierea oraşului Bucureşti. Diverse personalităţ i propun soluţii pentru rezolvarea crizei.

Orice poveste începe cu un truism. „Câinele este cel mai bun prieten al omului“ – iată adevărul banal care populează poveştile copilăriei noastre, avatarurile adolescenţei, nepăsările adulte şi ataşamentele târzii. Patrupedele domesticite acum mii de ani împlinesc nevoile subconştiente ale fiecăruia dintre noi, spun, la unison, antropologii.

Câinele, un fost prieten?

Bucuria copilului care primeşte un căţel, zâmbetul de dimineaţă al managerului de multinaţională căruia îi sunt aduşi papucii la pat ori frenezia neînţeleasă a bătrânului de pe palier care creşte cinci câini în propriul apartament sunt tot atâtea expresii ale unei poveşti de fidelitate. Cum se transformă însă basmele în coşmaruri? Nepăsarea, iresponsabilitatea, violenţa, haosul urban, alienarea sunt noii „vectori“ ai prieteniei de altădată. Drumul de la „cel mai bun prieten al omului“ la chinofobie a devenit el însuşi un truism.

Urmează povestea câtorva iubitori de animale şi a unui Bucureşti care a uitat să aibă grijă de cel mai fidel prieten al său. Un Bucureşti în care câinii au ajuns să fie socotiţi de mulţi „cei mai mari duşmani“.

„Suntem nişte câini
care urlă la lună“

Îndrăgitul
cantautor Mihai Constantinescu e zguduit de drama trăită de patrupede. El se regăseşte în tipologia „blocatarului“ milos, care ar face orice să nu vadă căţeluşi suferinzi. Cel care a încântat generaţii de iubitori de animale cu refrenul „Iubiţi şi câinii vagabonzi, sunt mai cinstiţi şi uneori mai lorzi“ e revoltat de comportamentul oamenilor. La problema comunitarilor, Mihai Constantinescu vede o soluţie „blândă, umană“: sterilizarea femelelor. Artistul crede că s-a creat o isterie de masă în privinţa comunitarilor, doar fiindcă „vine acest eveniment cu totul special, unic în România, şi anume Summitul NATO, care e bine că se întâmplă“. Constantinescu propune şi o soluţie de moment, care „să ia ochii“ occidentalilor: „Nu e bine să omoare animalele, era mai bine să le strângă repede şi să le ducă într-un sat din apropierea Capitalei, nu ştiu… E groaznic, groaznic e să omori!“. Cântăreţul nu poate accepta ca o viaţă să fie curmată. „Cum să faci aşa ceva? Ne omorâm prietenii, singurii noştri prieteni?“, se întreabă el, deznădăjduit. După care forţează o comparaţie: „E ca şi cum am ucide copiii necăjiţi din orfelinate, fiindcă nu suntem în stare să-i îngrijim. Nu se poate!“. Când vine vorba de încrederea în autorităţi pentru rezolvarea acestor probleme, Mihai Constantinescu se deprimă: „Noi ce facem? Vorbim, dar vorbim degeaba. Nu ne aude nimeni. Suntem ca nişte câini turbaţi, care urlă singuri la lună. De ce, de ce nu putem fi şi noi civilizaţi, dacă tot ne dăm de ceasul morţii că am intrat în NATO, în UE? De ce, de ce, de ce?“.

„Metafizică a răului“


Om de fotbal,
scriitor, iubitor de viaţă bună, dar mai ales de animale, dinamovistul
Cornel Dinu se enervează la gândul că bieţii maidanezi ar putea încă pea iar pe mâinile unor hingheri fără inimă, care să-i otrăvească. „Ce vor să facă aceia care propovă duiesc uciderea lor e crimă, crimă cu premeditare. Asistăm la o metafizică a răului. Câinii fără stăpâni provin din faptul că de acum 30 de ani, de când s-au dărâmat cartiere întregi, au rămas aşa, fără stăpâni, şi s-au înmulţit“, filosofează Dinu.

„Convingerea mea e că singura
soluţie e una din lumea spre care şi noi tindem, din lumea civilizată. Ei trebuie luaţi de pe stradă şi duşi în nişte aşezăminte speciale, dar nu din acestea cum am văzut eu la Chiajna, care sunt absolut îngrozitoare, într-un vechi IAS, o adevărată ruşine naţională“, se destăinuie unul dintre cei mai iubiţi „câini roşii“, cum li se spune dinamoviştilor. „Oricum, câinii de stradă sunt adesea mai inteligenţi decât cei de rasă, mai inteligenţi şi decât oamenii“, încheie Dinu oftând.

Prigoană deplânge soarta
căţeluşilor şchiopi

„Sunt un pericol public“, îşi
începe omul de afaceri Silviu Prigoană
tirada atunci când este întrebat despre câinii vagabonzi din Bucureşti. Rezolvarea problemei are o soluţie unică pentru interlocutorul nostru: el însuşi să ajungă primarul general al Capitalei. Proiectul său vizează înfiinţarea unei zone metropolitane prin „înghiţirea“ Ilfovului şi schimbarea totală a managementului problemei câinilor vagabonzi.

„Este inadmisibil ca Bucureş
tiul să aibă la ora actuală în componenţă câteva zone medievale. Eu nu vreau să trăiesc în Evul Mediu, ci în secolul XXI“, plusează Prigoană. Conform informaţiilor sale, aproximativ 10.000 de bucureşteni se prezintă anual la spital pentru vaccinarea antirabică, dintr- un total de 50.000 de persoane muşcate. „Cine plăteşte toate aceste cheltuieli de natură medicală?“, se întreabă retoric patronul de la Rosal. Dar soluţii, soluţii sunt? Prigoană zice că da: „În două săptămâni eu strâng toţi câinii vagabonzi şi îi duc în padocuri special amenajate. Sunt maxim 30.000 de câini vagabonzi în prezent. Problema e că ei se multiplică prin «aportul» comunelor limitrofe. Se nasc şapte pui, unul e păstrat, iar şase sunt aruncaţi în container la Bucureşti“. Îi e milă de câini, cum să nu-i fie? „Mi-e milă mai ales de ăştia de îi calcă maşinile, rămân şchiopi, rămân cu sechele, e greu pentru ei…“

Pentru Prigoană, problema
acestor animale ar fi de fapt una a bucureşteanului şi a nivelului său de civilizaţie: „Dacă se cacă un câine pe stradă, nu ia nimeni amendă. Când voi fi eu primar se va rezolva situaţia asta“. Silviu Prigoană spune că e un cetăţean care îşi face treaba: „Câinele meu este vaccinat şi are săculeţ. Eu îmi fac treaba: în fiecare dimineaţă mă duc cu săculeţul la container“.

RISCURI

Copiii,
cei mai expuşi

Cezara Daşu este psiholog clinician
şi psihoterapeut şi ştie perfect prin ce suferinţe poate trece un copil muşcat: „Incidentele care produc o reacţie emoţională mai mare decât capacitatea psihică de gestionare pot genera o reacţie posttraumatică cu perturbarea activităţii cerebrale. Ca orice traumă care nu este rezolvată, ea se poate exprima şi în viaţa adultă, prin manifestări anxioase sau depresive“. Traumele sunt multiple: „Muşcătura de câine, prin excesul de activare al fricii, se poate constitui în eveniment traumatizant. Reacţia unui copil la această situaţie se află într-o gamă largă de direcţii: poate înţelege din asta că lumea este un loc ostil şi atunci poate dezvolta strategii de adaptare în sfera agresivităţii şi combativităţii sau poate înţelege că lumea este un loc nesigur şi atunci se poate retrage şi se poate interioriza pentru a reduce contactul cu mediul perceput ca insecurizant. Nu doar pentru copil un astfel de incident este traumatizant, ci şi pentru familia lui, care se poate culpabiliza“.

DE CAND?

„Comunitarii“, de la naşterea oraşului

Problema câinilor vagabonzi n-a
apărut în România odată cu sistematizarea oraşului impusă de comuniş ti în anii ’80, deşi atunci s-a agravat. Ea a existat de când există şi oraşul. Explică Andrei Oişteanu, istoric al mentalităţilor: „Bucureştiul a fost la început doar un sat mare, de fapt a fost format din mai multe sate, de aici şi pluralul de «Bucureş ti». Formele lui de agregare urbană au fost în jurul bisericilor. Aici se crea o comunitate de enoriaşi, care trăiau în case, cu curte, cu animale în bătătură. Dacă ne aducem aminte de păţaniile lui Rică Venturiano în «O noapte furtunoasă», observăm cum sărea el prin grădini, cum Bucureştiul lui Caragiale era, mai degrabă, unul rural“. În secolul XIX, oraşul a rămas în bună măsură departe de standardele modernităţ ii. Mai puţin centrul, explică Oişteanu. Capitala era fracturată între aceste două extreme: centrumahala. „În mahala se trăia ca la ţară“, punctează istoricul. „Anume aceste cartiere au fost distruse de Ceauşescu la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Două tipuri de fiinţe au fost victimele acestei urbaniză ri forţate şi nenaturale: oamenii şi câinii. Oamenii au fost mutaţi în mizere apartamente de bloc, câinii au rămas pe drumuri după dărâmarea caselor. Aşa au ajuns câinii nişte «javre», nişte maidanezi, o rază indefinită, de fapt, lipsa oricărei rase“, povesteşte Oişteanu. Observaţiile istoricului sunt dublate de rândurile scrise pe această temă de Ioana Pârvulescu în volumul „În intimitatea secolului XIX“. Autoarea face o incursiune în presa epocii descoperind că strămoşii bucureştenilor de azi erau mai puţin încrâncenaţi în a apăra câinii vagabonzi. Hingherii îşi făceau treaba fără mari istericale din partea cetăţenilor, chiar dacă autorităţile reacţionau şi atunci numai sub presiunea opiniei publice. A fost nevoie ca ziarul „Timpul“ să îi ceară primarului Pache Protopopescu să ia măsuri serioase, pentru că „nu se mai poate“ cu animalele vagaboande (câini, dar şi foarte mulţi cai). Chiar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, maidanezii erau o mare problemă. În ianuarie 1941, „Evenimentul zilei“ prezenta un reportaj savuros despre „o zi din viaţa unui hingher“.

PANĂ CAND?


„Oamenii cu mintea întreagă nu acceptă câini pe stradă“


Sociologul
Alfred Bulai crede că nişte fiinţe raţionale n-ar accepta ca, în oraşul în care trăiesc, maidanezii să se plimbe nestingheriţi pe străzi. „Oamenii cu mintea întreagă nu pot accepta modul în care aceste animale trăiesc, nu acceptă câini pe stradă, câini care pot deveni extrem de periculoşi.“ Bulai nu e pentru o soluţie radicală, dar admite că Bucureştiul e sufocat de câinii vagabonzi. „Şi pe vremea comuniştilor erau câini, mai ales că înmulţirea maidanezilor datează de când Bucureştiul s-a urbanizat masiv şi haotic. Dar comuniştii nu aveau greţuri să-i omoare. Ţin minte că, atunci când eram copil, am văzut într-o zi, pe drumul de la şcoală spre casă, douăzeci de câini morţi. Îi otrăveau“, îşi aminteşte Bulai. El spune că orăşeanul e mai legat de animale decât ţăranul. „Păi, la ţară nu poţi să te legi de purcel, de căţel, că atunci când mai trebuie să sacrifici un animal ai traumă, trebuie să te duci la psihiatru. Orăşeanul e mai ataşat, pentru că astfel se suplineşte lipsa unui membru al familiei. Cel care îmi zice că el iubeşte câinii, dar îi obligă să trăiască într-un mediu care nu e al lor, cu tot respectul, are o problemă. E egoist“, conchide Bulai. Militează pentru o soluţie care să nu aducă suferinţe animalelor, dar pune punctul pe i: „Oraşul trebuie să redevină al oamenilor“.

SOLUŢII

„Să apelăm la generozitatea firmelor cu profit remarcabil“


Publicistul
Radu Paraschivescu pledează în favoarea câinilor, „în calitate de gazdă a trei pisici“ şi mare iubitor de animale: „Mai întâi, o observaţie: în problema câinilor, autorităţile practică aruncarea cu pisica (în curtea celuilalt). Rog să se observe că, prin ceea ce declară pe această temă, poliţia, ANSV şi primăriile se consideră adversari, nu parteneri. Apoi, o rugăminte: să nu ne comparăm cu Occidentul. Acolo n-au existat demolări demente, care au ferfeniţit un oraş sau o ţară. Dosarul României e un caz de avarie, aşa că metodele care se folosesc cu succes în alte ţări nu pot da rezultate bune aici. Nu pot fi de acord cu eutanasierea (în fond, un eufemism pentru exterminare) şi n-o să fiu de acord nici dacă, după scrierea acestor rânduri, o să cobor din bloc şi-o să fiu muşcat de un maidanez“. Paraschivescu ştie soluţia: „Cred că soluţia e în altă parte, anume în rediscutarea şi revalorificarea noţiunii de bine comunitar. Există multe companii cu profit remarcabil, de la firmele de IT la cazinouri. Să apelăm la generozitatea şi la simţul lor civic. Ele ar putea ajuta – prin donaţii, de pildă – fundaţiile pentru protecţia animalelor şi autorităţile să articuleze un program coerent. O bâtă în cap nu rezolvă problema“.

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: