La timpul când scriam rândurile de mai jos, nu-mi puteam imagina că spectrul vreunui război va mai tulbura existența românilor. Nu știam atunci, cu doar câteva luni înainte că Ucraina vecină să fi atacată de hoardele Federației Ruse, că moartea își va arăta chipul hâd atât de curând și de aproape de noi, atât de amenințător chiar și pentru cei de dincolo de frontiera unei țări transformată în iad de poftele și ambițiile patologice cu care Rusia, fie cea țaristă, fie cea sovietică, fie cea kaghebisto-oligarhă de astăzi, a marcat Istoria vecinilor, pe care i-a călcat ori de câte ori a avut chef de teritorii îmbibate în sânge. Credeam pe atunci că eliminarea obligativității efectuării stagiului militar are efecte nocive doar din perspectiva emacierii fibrei masculine a nației. La zi, se mai adaugă un motiv. Unul imens cât un Tratat de Istorie, acela al sporirii pericolului ca poporul nostru să nu-și poată apăra țara într-un caz de pericol major, care astăzi nu mai este deloc greu de zărit. Ne-o spune un om care știe ce vorbește, colegul meu de la rubrica „Opinii” a EvZ, Tudor Păcuraru, col.(r), fost șef de compartiment analiză-sinteză al SRI: „Trebuie să întărim armata. Suntem vecini cu o putere agresivă, dictatorială și care va rămâne, în deceniile care vin, agresivă și dictatorială.”

Spuneam acum câțiva ani, că nu doar de teama războaielor, ci și pentru a evita emascularea, slăbirea vitalității, a fibrei, a bărbăției popoarelor lor, într-un cuvânt, pentru eliminarea pericolului degenerării, fapt din ce mai evident, din ce în ce mai multe țări europene au reintrodus milităria. Norvegia a devenit prima țară NATO care a extins serviciul militar obligatoriu pentru toți cetățenii indiferent de sex.

În Suedia, stagiul militar a redevenit obligatoriu de vreo cinci ani, iar Franța și Germania au început demersurile pentru reintroducerea armatei obligatorii. Sub diferite forme, armata se face și în Austria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Grecia, Elveția, Belarus, Ucraina și evident, Rusia. Nu ne interesează pe noi ce fac ăia în Belarus, Ucraina și Rusia, mi s-ar putea replica. Ba, ne interesează al dracului de mult, mai mult decât de orice stat vestic, le voi răspunde.

Ați fost în Israel? Întreb asta, pentru că cine a fost pe acele meleaguri este imposibil să nu fi observat cu uimire aspectul și atitudinea tinerilor evrei, atât bărbați cât și femei. Nimic frivol, nimic neterminat! Despre patriotismul de care dă dovadă acest popor crâncen încercat, este inutil să mai pomenesc! Iar patriotismul se educă!

România suspenda în anul 2007 obligativitatea efectuării stagiului militar. De atunci încoace, cetățenii români au mai putut îmbrăca haina militară doar pe bază de voluntariat. Tinerii care astfel scăpau de spectrul încorporării au răsuflați ușurați. Părinții lor, cei mai mulți dintre ei, mai ales mamele, nu au mai putut nici ei de bucurie: odrasla adorată scăpa de un coșmar, acela povestit la orice spriț în familie de masculii din neam.

Fie sub semnul lui așa am devenit bărbat, fie sub cel al lui mi-au mâncat cei mai frumoși ani din tinerețe, indiferent de tâlcul experienței, episoadele evocate de fostele cătane conțineau toate, fără excepție, scene cazone crâncene: instrucție până la epuizare cu masca de gaze pe figură și cu ranița umplută cu pietre în spinare, sectoare la wc, la ghenă, sau la frecat podele, alarme de noapte, marșuri istovitoare și tot așa. Adică, tot ceea ce poate fi mai departe de felia de cozonac și de cana cu ciocolată fierbinte, așezate pe tava micului dejun de mâinile pufoase ale mamei, de cămașa albă-colilie, așezată în așteptarea îmbrăcării pe spătarul scaunului, de pantofii din piele fină lustruiți lux de mâinile experte ale tatălui. Mizeriile astfel auzite, bătăile de joc și abuzurile îndurate din partea eternului sergent neom, obligatoriu venit de la oi, demne de  scrierile lui Anton Bacalbașa sau chiar ale lui Sven Hassel, întunecau visele roz ale tuturor tinerilor abia ieșiți din dulcea copilărie, din nepăsătoarea adolescență.

Unii părinți însă, mai mult unii tați cu părul către încărunțeală și cu mințile spre coacere, dar și unele mame dispuse să accepte că odorului îi trebuie un brânci în apă, ca să învețe să înoate, să treacă apa și prin viață fără să se înece, au devenit îngrijorați și preocupați de golul în devenirea odraslei. „Ce-i va trezi pe ăștia la realitate, când n-om mai fi noi, sau când om fi bătrâni, și când îi va pocni viața de nu s-or mai putea ridica?”. Era însă doar un gând, pe care părinții îl alungau fals-liniștitor: „Ei, lasă, nu mai este ca pe vremea noastră!”

La țară, lucrurile stăteau mai altfel. Este știut, viața în sat nu este ca în ilustratele din manualele de școala de odinioară, nu este ca în Doinele și Pastelurile lui Vasile Alecsandri. La țară viața este o lupta corp-la-corp, la baionetă, cu însăși Viața, cu Natura. Animalele nu pot fi hrănite și îngrijite doar cinci zile din săptămână, iar în an, în concordanță cu calendarul liberelor legale, eventual cu punțile atât de dragi românului.

Pipotele păsăretului nu așteaptă după cafeluța sau telenovela stăpânei, holdele nu se mută din câmp în hambar ca în Harry Potter, singure, cu un pocnet magic, viile nu se lichefiază brusc în butoaie fermecate, care să se umple precum sticla de whisky a lui Peter O’Toole, din filmul Războiul lui Murphy. Tot acolo, la țară, bucuriile, momentele de tihnă, sunt puține și sărace. Acolo, răsfățul nu există. Copilul începe munca imediat ce leapădă biberonul. Oamenii de la sat sunt ținuți de Dumnezeu, nu de zeii păgâni ai huzurului, răzgâielilor și plezirului voluptos.

Drept care, atâta timp cât a fost, până în anul 2007, datoria către oastea țării, alături de botez, nuntă și moarte, a fost privită ca o etapă de importanță crucială în viața țăranului, ca un eveniment inițiatic major, veritabilă taină laică. Ajuns la vârsta la care strămoșii săi îmbrăcau toga virilis, flăcăul de la țară aștepta cu fiorul promițător al despărțirii de copilărie prima sa confruntare cu Lumea: mersul la militărie.

Mulți dintre tinerii satelor doar atunci vedeau prima dată orașul, sau călătoreau prima oară cu trenul, atunci învățau uluiți să mânuiască robinetul unui duș. În orice caz, plecau pe un drum la capătul căruia pășeau înapoi, în curțile caselor părintești, transformați în adulți, cu umbrele maturității trasate pe chip. Deja, duminica, la horă, codanele îi priveau altfel: ca pe niște bărbați întregi, tocmai buni să le devină soți.

Cei care au trăit la țară știu: băieții care din diferite motive nu făceau armata erau evitați, selecția naturală își spunea cuvântul fără milă, fetele de măritat îi ocoleau fățiș, erau nevoiți să se mulțumească cu ce rămânea. Nu erau rare cazurile în care părinții flăcăilor cu inaptitudini militare trăgeau sfori pentru ca băieții lor să fie acceptați la militărie, tocmai pentru a evita un statut de mâna a doua.

Cum se întâmpla minunea asta a transformării copilului în bărbat? Simplu! De la oraș sau de la sat, flăcăul învăța acolo, la oaste, că nu este el buricul pământului și că Istoria este făcută deseori din momente decisive, în care supraviețuiești doar dacă ai rost ca parte, doar ca albină într-un stup, la o adică chiar ca lup în haită, altfel te ia dracul și pe tine, și pe cei dragi ție, cu tot cu lumea ta, cea pe care o știai a fi Univers de neclintit.

Acolo se învăța de multe ori o meserie și sigur se deprindea supraviețuirea. Nu doar în sens șmecheresc, ci aceea care te învață să-ți asiguri de unul singur cele necesare existenței, să trăiești pe picioarele tale. Una peste alta, acolo deprindeai bărbăția, adică acea trăsătură esențială posturii de stâlp într-o familie și în societate, calități fără de care respectul de sine și al celor din jur nu pot exista.

Se vede cu ochiul liber că această etapă din educația tinerilor lipsește. Sunt sigur că moleșeala vânei masculine a nației este evidentă și sunt convins că îngrijorarea nu este doar a mea. Cred că este timpul ca tinerii țării să lase trotinetele, pensatul, depilatul, lăcuitul unghiilor și pantalonul colant, ca să devină bărbați.

La fel de convins sunt că este din ce în ce mai clar faptul că femeile, la fel ca în perioadele istorice când bărbații erau pe front, au preluat atribuțiunile taților și cetățenilor ocupați acum cu joaca pe net, cu fuga de răspunderi și cu găsitul de scuze. Are țara nevoie de bărbați? Ce întrebare! Sigur că are! Nu numai țara, dar și copiii care se nasc au nevoie de tați zdraveni, de bărbați care să le predea această grea materie, bărbăția, care să îi învețe cum se ține o casă, o familie și, la nevoie, o sabie și un scut.

La cele ce spuneam acum trei ani se mai adaugă astăzi un mare pericol, unul de moarte, acela ca bărbații să nu fie capabili să-și apere Cetatea, să-și lase pradă celor mai negre coșmaruri soțiile, mamele și pruncii. Neputință mai rușinoasă nu există! Blestem mai mare nu se află!

Urmăriți varianta video, AICI.