Timişoara este aidoma unei venerabile doamne, încă de netăgăduit fermecătoare, pentru care este exclus să nu ai puseuri de adoraţie şi să n-o iubeşti în taină, conştient, totodată, că însoţirea e imposibilă. Iubirea pentru dânsa nu se exprimă turbulent, pentru că este un suspin silenţios, un oftat înghiţit cu anasâna, o cantilentă şoptită în gând.
Statutul de parte a Imperiului, chiar dacă mai laterală, aşa – e inutil să adaug că pizma transfrontalieră s-a transmis în toată Valahia şi Moldova, de la Zimnicea până la Podu Iloaiei şi de la Ţăndărei până la Huşi – i-a oferit bătrânei doamne nu doar un certificat de eleganţă purtând sigiliul Casei de Habsburg, ci şi, dedusă din acele „calme creste”(!) ale fuduliei, o anume distincţie, chiar dacă obosită, un très peu fanée, totuşi aparte, ca un lornion bâţâit într-o tihnă dumicată judicios, în timpul unei reprezentaţii istorice cu „Contesa Maritza”. Precum şi, detaliu inconturnabil, o atentă, parcimonioasă şi îmbrumată relaţie emoţională cu Timpul.
Însă bănăţeanul, fie că vorbeşte de cneazul Glad, de Iancu de Hunedoara, de Carol Robert d’Anjou, de Hassan cel Mic, beilerbeiul vilayetului de Timişoara, la 1594, când cu răscoala lui Pantelici, de prinţul Eugeniu de Savoia, care, la 12 octombrie 1712, primea cetatea, după un asediu de 48 de zile, prin capitularea lui Mehmed Paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, fie despre Diploma de „Oraş liber regesc”, acordată Timişoarei de Iosif al II-lea şi prelungită de Leopold al II-lea sau despre colonizarea Banatului cu şvabi din Württenberg, Schwaben, Nassau etc. – el, bănăţeanul generic, aplică oricărui gest, oricărei existenţe şi, bineînţeles, oricărui gând, o etichetă necruţătoare: „Tânără-i vremea!”. Sau, dacă vreţi un tempo mai muzical, un fel de, să zicem, „Cavaleria Rusticana” lui Mascagni, însă în format Andante grandioso, cu un strop de Lacrimoso!...De aceea, este suspect de ataraxie.
La Timişoara, timpul curge altfel. Nu înapoi, dar în alt fel. Precum Bega. Precum şirul de oameni dinspre Piaţa Libertăţii spre Operă. Lent, fără grabă. Nu există cocoloaşe de iuţeală sau îndemnuri de năvală (ţineţi minte Hora Unirii, acolo unde era zor mare, căci, nu-i aşa, „Vin’ la Milcov cu grăbire / Să-1 secăm dintr-o sorbire”?!). Aici nu apar urgenţe, iar cuvântul „instantaneu” a fost scos din dicţionarul limbii române trăite. Bref, la Timişoara poţi să tragi cu tunul şi nu dai de pripeală (n.n. sigur, s-au dat şi „tunuri” locale, ca peste tot în România!).
Palatele vechi au ceva din pacea de odinioară a Mitteleuropei (nepândite de vreun exit!), culorile sunt derutante şi încărcate de nostalgii medievale, iar acomodarea privirii cu cerul albastru se face mai repede decât deschide un italian din zonă o firmă di consulenza agricola!
Apoi, pieţele. Nu se află alt loc în care să te încerce, să te pipăie aproape concupiscent bucuria de a nu-ţi mai păsa. De a-ţi trăi clipa la modul cel mai liber cu putinţă. Pieţele din Timişoara (acolo unde n-a intrat cu buldozerele actualul primar cu idei creţe ca şi nutria pe care o poartă pe cap!) sunt cercuri de sfinţenie discretă, de întreţinere a solemnităţii personale, de iluminare a cotlonului de sacramental din sufletul fiecăruia. Odată intrat în aceste circumscrieri, resimţi cea mai de preţ senzaţie – fireşte, imediat după cea de bunăstare, însă cu greu încercată! – răsfăţul, adică. Al ochiului, al zăbavei, al spiritului, al ideii, al libertăţii.
Tocmai de aceea, mie, miticul Mitică, îmi vine să-mi adun toţi prietenii din Timişoara şi, dinaintea lor, în poziţia de genunchi-jos-mâna-stângă-inimă, aşa cum se face în faţa unei doamne respectabile (deridată cu enzima Q10, dar capitală pentru cultura europeană!), să nu mă mai pot ţine şi să le declam aşa: „Madame, je vous aime, de behăi!”…
Recomandările noastre
