Alegerile parlamentare din Franța au demonstrat fără nici un drept de apel că un partid nou poate, într-un singur an, să mă- ture clasa politică franceză, să dea un Președinte și o majoritatea absolută confortabilă, și să spulbere partidele tradiționale. Mai mult, un asemenea curs a avut loc fără a inventa o a treia cale, fără a recurge la variante naționaliste, populiste, antisistem sau extremiste, xenofobe, anti-imigranți, ci tocmai promovând în prim plan mesajul proeuropean.

E adevărat că totul a depins și de credibilitatea candidatului Emmanuel Macron, și de cea a alternativelor sale, ultranaționalista Marine Le Pen și extremistul anarhisto-comunist de stânga, Melenchon. Dar nu mai puțin adevărat este că socialiștii se pregătesc să dispară de pe scena politică, după ce au fost mai bine de 40 de ani în prim plan, iar dreapta este în căutare asiduă de lideri credibili. După toate datele și sondajele momentului, formațiunea centristă En Marche a lui Macron a luat 400 de locuri în Adunarea Națională, adică cu mai bine de 100 de locuri peste majoritatea calificată de 289 de locuri în camera aleasă a Parlamentului cu 577 de membri. Mulți au vorbit despre Macron în termenii unui candidat al unei forme de a treia cale, ca o continuare a doctrinei Blair-Clinton în variantă franceză. Însă tema celei de a treia căi a murit în urmă cu mai bine de 15 ani în urmă. Pe de altă parte, Macron nu încearcă în nici un caz concesii cu orice scop, nici consensuri artificiale și imposibile – cum încearcă în aceste zile Theresa May în Marea Britanie, încercând să acomodeze Brexitul cu interdicția ridicării unei granițe inter-irlandeze, cum i-o cer unitarienii nord-irlandezi. Din contra, Macron are idei foarte clare și serios definite și conturate. Vorbim despre un președinte al Franței fundamental euro-atlantist, într-o Franță ce a pierdut această dimensiune între socialiștii izolaționiști și dreapta gaullistă, ambii înclinați spre concesii euro-asianiste cu Rusia și acorduri europo-centriste cu Rusia dar respingând America chiar și pe cea cu liberalul democrat Obama, nu mai vorbim de actuala formula conservatoare-realistă dură și pură a lui Trump. Deci ne așteptăm la o Franță puternică, cu lider mai tânăr și activ, legată mult mai mult de tendințele euroatlantiste, de NATO și proiectele comune inclusiv cu Marea Britanie, în cadrul Alianței, decât una izolaționistă sau excepționalistă, pe cont propriu. Vorbim, în egală măsură, de un Emmanuel Macron pro-european, cu idei europene, de reclădire a unității europene, a unor capabilități militare europene importante și complementare celor aliate, utilizabile în misiunile din Nordul Africii. Despre un Președinte și un partid ce profesează liberalismul democrat cu toate formele de succes și temele mai puțin agreate astăzi ale globalizării, combaterii încălzirii globale, formulelor societății deschise și relevanței societății civile în regimurile democratice. Nu înseamnă că Macron e un banal resurecționist al unui europenism vetust, revenind la originile proiectului fără a-i contesta modul de aplicare. Din contra. Abordările sale sunt unele ce vizează reforme importante și schimbări majore în modul în care se face construcția europeană și se exercită puterea la nivelul Comisiei și instituțiilor europene, pentru a curma efectele negative secundare ale unui construct de tip lideri fără susținere politică, decuplării de electorat sau puterea nealeșilor, ca să cităm cele mai importante teme de controversă la nivelul formulei actuale de structurare a puterii europene de la Bruxelles. Și asta în condițiile în care nevoia de autoritate, legitimitate și credibilitate la nivelul cetățenului european contribuabil și alegător deopotrivă se combină cu lipsa unor formule de responsabilizare directă și nemediată a Executivului European față de cetățean și a aceluiași Executiv față de Parlamentul European ales. La nivel intern, reforma muncii – contractelor de muncă, garanțiilor și limitelor avantajelor sindicale, eficiență și competitivitate sunt principalele obiective ale pachetului - și întărirea măsurilor de securitate sunt principalele ținte de legislație ale noului guvern Macron la nivel intern, dar care ar putea avea reverberații europene. Cât despre Adunarea Națională, Republicanii vor lua circa 100 de locuri iar socialiștii câteva zeci, față de cele circa 20 ale Frontului Național, între 10-20 ale extremei stângi a lui Melenchon și probabil circa 10 locuri ocupate de socialiști.