Câteodată, o strângere de mână între două personalități politice de anvergură schimbă cursul istoriei sau chiar o întoarce din drum. Ne bucurăm când evenimentul are loc în timpul vieții noastre așa cum s-a întâmplat - pentru unii dintre noi - cu prilejul întâlnirilor dintre Richard Nixon și Mao Zedong la începutul anilor ‘70 din secolul trecut sau Reagan-Gorbaciov, o generație mai târziu. Dând curs unui simplu exercițiu de imaginație, noi, muritoritorii de rând, putem fi participanți - din tribună, însă - la construcția unei etape a istoriei contemporane.

Departe de mine gândul că întâlnirea da la Bali dintre Joe Biden și Xi Jinping s-ar ridica la nivelul celor menționate mai sus dar cu siguranță demonstrează intenția celor doi șefi de stat de a contribui la creșterea cu câteva grade a temperaturii în relațiile bilaterale ajunse în fața unei prăpăstii: un nou Război Rece.

Întâlnindu-se în Indonezia - în marja reuniunii G 20 - președinții Americii și Chinei au transmis un mesaj clar: dialogul dintre țările lor repornește după o lungă perioadă de îngheț în care momentul culminant a fost atins anul trecut în martie, la întâlnirea ,,glacială’’ - este drept, la nivel de delegații conduse de înalți reprezentanți nu de șefii de stat - de la Anchorage (Alaska).

De data aceasta trebuie să avem mai multă încredere în soliditatea rezultatelor pentru că forța politică a interlocutorilor este net superioară. Jinping și Biden vin după victorii în țările lor: Xi la congresul PC Chinez iar Joe în alegerile midterm din 8 noiembrie. În plus, cei doi se cunosc de multă vreme, încă din perioada cînd erau vicepreședinți la Beijing și Washington. Cu alte cuvinte, la Bali, fiecare dintre ei a avut cărți câștigătoare în mână și a știut să le folosească. Uneori, chiar față de membrii delegațiilor lor.

Voința de deschidere către Washington fusese evidențiată de Xi Jinping imediat după congresul menționat mai sus chiar dacă ,,China era cea mai importantă provocare geopolitică pentru America’’, potrivit ,,Strategiei Biden-Harris pentru securitate națională’’, publicată la mijlocul lunii octombrie. Dar la Bali, președintele american a spart gheața precizând încă din capul locului: ,,trebuie să evităm transformarea competiției noastre într-un conflict’’. Sau cum ar spune amicul Tavi Hoandră parafrazându-i pe J. Steinbeck și W. Shakespeare laolaltă: ,,Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat - prin soarele din Bali - în plină vară’’.

O scurtă incursiune în istoria recentă...

Probabil, această vară ar fi fost una liniștită dacă Rusia nu ar fi reușit să ne-o facă lungă și fierbinte. Iar literatură americană dar de această dată amestecată cu multă politică, geostrategie și...fizică nucleară. Prin serviciile sale de informații, administrația de la Washington a prevăzut invazia armatelor Moscovei în Ucraina însă, în prima fază, nu anticipase evoluția conflictului, abordarea de către Federația Rusă a narațiunii atomice și nici comportamentul militarilor ruși pe front sau în spatele lui. Ulterior, demersul analitic predictiv al serviciilor americane s-a dovedit corect iar tendințele evolutive și elementele lor conexe par să evidențieze o anumită realitate postbelică cu totul nefavorabilă Rusiei.

Ceea ce a fost mai greu de integrat într-o analiză de tip predictiv a fost și rămâne evoluția raporturilor ruso-chineze. În anii din urmă, la nivelul cercurilor politice americane se consolidase ideea că Moscova și Beijingul nu s-ar putea apropia suficient de mult pentru a crea acea ,,masă critică’’ capabilă să asigure o contrapondere Statelor Unite și aliaților lor în cadrul unui eventual Război Rece. Prin consecințele sale în planul deteriorării poziției Moscovei în lume, războiul din Ucraina a alimentat această apropiere tranformând treptat Federația Rusă într-un potențial furnizor de materii prime pentru Beijing și un figurant tot mai obosit într-un parteneriat care inițial era inter pares.

Dar oricât de obosit ar fi, partenerul rus este și va rămâne opozantul principalului adversar al Beijingului sau, cum i se spune acum: competitorul nr.1, adică Washingtonul. Indiferent de conținutul efectiv al relației Chinei cu Rusia, pentru America aceasta rămâne un factor major de risc și o sursă constantă de amenințări chiar și atunci când centrul de greutate al proiecției sale de putere se deplasează spre Pacific. Invadarea Ucrainei a contribuit în mod decisiv la îndepărtarea Moscovei de Europa, în primul rând de Germania dar nu a permis Americii să separe definitiv Beijingul de Berlin - cum s-a văzut cu vizita lui O. Scholz - și nici să creeze o falie suficient de adâncă între China și Rusia pentru a elimina definitiv unul dintre factorii de risc la adresa sa, în Eurasia.

... și în competiția pentru semiconductori - cea care contează cu adevărat între America și China

Întâlnirea de la Bali a detensionat întrucâtva cadrul relațiilor bilaterale chino-americane. Acum, administrația Biden va încerca să demonstreze că raportul de forțe cu China a rămas neschimbat. Măsurile luate în continuarea politicii lui Trump sunt menite să reducă incidența progresului tehnologic al Beijingului asupra capacității sale de a-și asigura o poziție predominantă în competiția bilaterală pe segmentele economic și militar. În subliminal, Biden pare a spune: ,,suntem în ceasul al 12-lea. Orice întârziere este împotriva noastră’’.

Luna trecută, Departamentul comerțului al Statelor Unite a luat o serie de măsuri privind restrângerea drastică a activității societăților americane din domeniul semiconductorilor care activează în China sau sunt pe teritoriul american dar au legături economico-comerciale cu Beijingul. În esență, administrația vrea să limiteze accesul chinezilor la tehnologia utilizată și utilizabilă în sectoare precum inteligența artificială, informatica de tip cuantic, industria de automobile și, mai ales, industria militară.

Nu doresc să intru în detalii privind tematica legată de industria semiconductorilor dar vreau să fac o precizare: Statele Unite au pierdut primordialitatea mondială pe acest segment dar rămân între principalii competitori iar primii producători fac parte din sistemul lor de alianțe politice și militare: Coreea de Sud (Samsung), Taiwan (TSMC – Taiwan Semiconductor Manufactoring Co Ltd ) și... Olanda (Asml). Cea mai importantă instalație de producție a semiconductorilor de câteva miliardimi de metru este asamblată de olandezii de la Asml, de exemplu.

Ajunge la o productivitate și o precizie net superioare altor mașini de acest tip și pare a fi construită de alieni. Cine o are este lider în domeniu. Are însă o mare calitate - sau un defect pentru unii: nu poate fi copiată. Și nici exportată fără acordul guvernului american întrucât o parte din componente sunt produse peste ocean. Este doar un exemplu din ansamblul de argumente care i-au permis președintelui Joe Biden să proclame, la Bali, competiția cu China în locul unui conflict deschis. La semiconductori pare a fi stăpân pe situație dar Beijingul vine puternic din spate.

Dintre toți competitorii de pe fața pământului doar China ar putea mobiliza fonduri de ordinul zecilor de miliarde de dolari și mii de cercetători pentru a ține pasul cu producătorii consacrați de cipuri și apoi să treacă înainte, inclusiv la  capitolul instalații de producție. Dacă aș introduce și Taiwanul în această ecuație, povestea ar deveni prea lungă cu un final puțin predictibil. Jocul geopolitic este, de fapt, în jurul insulei. Deocamdată, după Bali, acolo este pace.