Politica la nivel înalt ține în esență de capacitatea de a încheia înțelegeri. Nu poți trece nicăieri mai sus de statutul de simplu parlamentar dacă nu ești dispus să te înțelegi cu aproape oricine cu privire la aproape orice. În Faust acordul cu diavolul este fatal; în Congres e doar o modalitate de supraviețuire.

Însă acele „aproape” sunt cruciale, o lecție pe care Kevin McCarthy o demonstrează săptămâna aceasta. Mai dezastruos din perspectivă politică decât un târg cu diavolul, californianul a încheiat un târg cu Donald Trump - iar acum află cât de puțin valorează. McCarthy a decis încă de timpuriu să se țină cât mai aproape posibil de fostul președinte, dar nici măcar sprijinul public consecvent al lui Trump nu a putut împiedica votul jenant de azi pentru președinția Camerei. Aproape toți cei care și-au legat speranțele politice de Trump au suferit, într-un fel sau altul, o reacție adversă. Cazul lui McCarthy nu este decât unul dintre exemplele mai elocvente.

După trei runde de vot McCarthy nu a reușit să obțină voturi suficiente pentru a deveni președintele Camerei, ambiție pe care o nutrește de-o viață. Și e pentru prima oară după 1923 când se întâmplă ca alegerea președintelui Camerei să necesite mai mult de o rundă de vot, însă o mică facțiune de republicani adepți ai liniei dure a refuzat să-l susțină pe McCarthy, lăsându-l fără majoritatea necesară. La începutul acestei seri Camera s-a reunit din nou pentru o ședință care va dura până mâine la prânz, iar rezultatul e încă imprevizibil. Variantele cele mai probabile sunt fie retragerea lui McCarthy, fie concesii din partea lui pentru conservatori, care îi vor aduce voturile lor, însă îi vor submina ulterior controlul asupra colegilor republicani și Camerei, scurtându-i probabil și mandatul.

McCarthy nu e cunoscut ca având vreo ideologie politică anume dincolo de conservatorismul generic, ci afabilitatea și energia lui l-au ajutat să se remarce în rândul republicanilor. În toamna lui 2015, când președintele Camerei John Boehner a demisionat, McCarthy era lider al majorității și părea că-i va succeda, dar s-a retras brusc din cursă atunci când devenise clar că nu avea sprijin suficient. În locul lui a ajuns președinte Paul Ryan.

În mai 2016, când Trump își anihila unul câte unul contracandidații la alegerile primare prezidențiale, orice republican cu funcție putea găsi două mari motive pentru a-l susține pe Trump. Primul era de natură politică: orice altceva s-ar mai fi întâmplat, el era candidatul republican prezumtiv și nimeni n-ar fi putut realiza obiective politice conservatoare cu un președinte democrat. Al doilea motiv, deși mai puțin admirabil, era și mai evident: a te agăța de trena lui Trump te putea ajuta pe plan personal. McCarthy a decis să-l susțină pe Trump. Nu s-a numărat printre primii republicani de seamă care au făcut acest lucru, dar a fost în prima parte a valului și înaintea lui Ryan.

Și McCarthy și-a păstrat opțiunea cu consecvență. În octombrie 2016, când The Washington Post a publicat o înregistrare cu Trump lăudându-se cum agresa sexual femei, mulți republicani (inclusiv Ryan) au șovăit - nu și McCarthy. Odată ce Trump și-a obținut victoria-surpriză, loialitatea lui McCarthy a părut că dă roade. Victoriile în materie de legislație conservatoare au fost cam puține în Congres - spre frustrarea lui Ryan -, dar McCarthy chiar a avut de profitat pe plan personal. Președintele se referea la el prin formula „Kevin al meu”, și chiar dacă detractorii au luat-o ca pe un indiciu al lingușirii, McCarthy a fost mulțumit să se bucure de statutul pe care i-l conferea apropierea de Trump.

McCarthy nu s-a dezis de Trump decât o dată, și pentru scurt timp, după insurecția din 6 ianuarie, când, în privat, a calificat drept inacceptabil comportamentul lui Trump și le-a spus colegilor că îi va cere demisia. (Avea și motiv să fie supărat pe Trump, care îi respinsese cu grosolănie apelurile de ajutor în acea zi, spunându-i: „Păi bine Kevin, presupun că oamenii ăștia sunt mai supărați din cauza alegerilor decât ești tu”.) Dar ulterior a acționat rapid pentru a repara ruptura, zburând la sfârșitul acelei luni la Mar-a-Lago pentru a se prosterna în fața lui Trump. A încercat și să nege declarațiile făcute în privat - până când reporterii au publicat înregistrări cu ele.

În următorii doi ani el a rămas aproape de Trump și i-a curtat pe cei mai fervenți susținători ai lui. Confruntat cu provocarea de a gestiona cazul lui Marjorie Taylor Greene, noua reprezentată cu o serie de declarații scandaloase la activ dar cu o susținere conservatoare înfocată, McCarthy a optat doar să o mustre blând pentru ca apoi să se alinieze la poziția ei. Au fost niște manevre lașe și adesea înjositoare, dar au fost eficiente. Greene i-a devenit o aliată esențială, iar Trump, deși celebru pentru că răsplătește loialitatea prin trădare, a continuat să îl susțină. Înaintea alegerilor din 2022 părea că McCarthy va prelua în sfârșit președinția Camerei, în fruntea unei majorități republicane semnificative.

Însă tentativa lui McCarthy de a deveni președintele Camerei s-a transformat într-o mare încurcătură, întrucât magia lui Trump s-a dovedit a nu fi ceea ce credea el că e. În primul rând, forțele dirijate de Trump nu sunt ale lui, ci de împrumut; geniul lui exploata un sentiment deja existent în partid, dar fără șanse de a se răspândi mai mult, ceea ce înseamnă că el are doar un control limitat asupra simpatizanților proprii care i se opun lui McCarthy. În al doilea rând, reacția adversă împotriva trumpismului a făcut ca noua majoritate republicană din Cameră să fie firavă și precară, nu una robustă care i-ar fi adus cu ușurință președinția lui McCarthy, chiar și cu unele dezertări la extrema dreaptă. În al treilea rând, Trump e acum mai slab decât era altădată, în parte din cauza rezultatelor electorale extrem de defavorabile, în parte din cauza problemelor lui cu legea, potrivit theatlantic.com

Chinurile prin care trece McCarthy astăzi constituie încă un exemplu al modului în care candidații care se asociază cu Trump ajung într-un final să caute colacul de salvare. Trump e cu siguranță capabil să-și distrugă inamicii: dacă McCarthy i s-ar fi opus lui Trump - și acest lucru trebuie spus -, el n-ar mai fi ajuns niciodată în postura de candidat la președinția Camerei. Însă capacitatea lui Trump de a-și ajuta aliații e limitată, și nu doar pentru că el e interesat de fapt numai de el însuși. Republicanii care s-au înghesuit la Trump pentru a ajunge pe cai mari au avut de suferit, indiferent că vorbim de Jeff Sessions (dat afară fără menajamente) ori Mike Pence (vânat de o gloată răzvrătită). Unii, cum e fosta colaboratoare apropiată a lui McCarthy Liz Cheney, s-au gândit mai bine cu cine se asociază și au fost pedepsiți și pentru acest lucru. Iar soarta altora, cum sunt prezumtivii candidați la președinție Mike Pompeo și Nikki Haley, n-a fost încă scrisă, însă cazul lui McCarthy le poate servi drept avertisment.

(Traducere Rador)