Deşertificarea din sudul ţării este văzută ca un mare minus, atât de specialiştii din România, cât şi de cei din Europa. Ea poate fi întoarsă însă în favoarea noastră.
Ne-am obişnuit să plângem că odată cu marile călduri vine şi deşertificarea zonei de sud a ţării, care este şi cea mai productivă din punct de vedere agricol. Deşi majoritatea cercetătorilor spun că această zonă „va muri” în câtiva ani, anumiţi ingineri demonstrează contrariul prin fermele pe care le-au înfiinţat de-a lungul timpului. Un astfel de exemplu este FermProd, o fermă din Scărlăteşti, judeţul Brăila, care pe cel mai arid teren din zonă a reuşit crearea unui paradis agricol.
Pe o suprafaţă de peste 1.600 de hectare, inginerul Constantin Aurel experimentează anumite culturi, dar şi produce de la grâu şi porumb până la o varietate de piersici şi nectarine.
Povestea naşterii acestei ferme a început încă din perioada comunistă. „Pentru că la Însurăţei (comună la 20 de km de Scărlăteşti) am început să fac o treabă hotărâtă, am fost judecat în public, iar comuniştii m-au trimis în această zonă, care era cea mai degradată din judeţ. M-au deportat aici cu precizarea că, dacă stau aici trei ani bine, dacă nu «mă condamnă la zi şi mă bagă la întuneric». Am ajuns aici fără casă, fără masă şi m-au pus să înfiinţez o societate. M-au pus director peste ea, eu neavând nici măcar un băţ să o fac”, spune inginerul. Ferma din nisipul brăilean Într-o curte mai mică de un hectar este sediul fermei. Printre plante aduse din toate colţurile lumii, pentru a le testa, se plimbă câţiva păuni. Într-o altă parte a curţii, un cal de curse american este îngrijit de doi angajaţi.
Tot sediul este înconjurat de o livadă de piersici din diferite soiuri, atât româneşti, cât şi străine. Pe lângă acestea stau câţiva lămâi, unii crescuţi pentru coajă, alţii pentru zeamă, după cum ne spune inginerul. „Am 1.600 de hectare, din care 300 de hectare rapiţă, 400 cu grâu, floarea-soarelui 600 şi porumb 100 ha şi alte câteva culturi. Pe lângă acestea, livezile au câteva zeci de hectare. Mai am şi-n alte părţi. Am avut la început 3.500 de hectare, dar anumite persoane cu interese dubioase mi-au oprit şi canalele de irigare şi mi-au tăiat perdelele de protecţie. Acest teren îl ţin în picioare cu patru oameni”, se laudă inginerul.
La nici o sută de metri depărtare este şi livada de nectarine, înfiinţată peste un fost CAP. „Când am ajuns aici nu era decât nisip bătut de vânt şi nişte vii tocmai înfiinţate, dar neîngrijite. Pentru că atunci când veneau controalele de la centru, inginerii oboseau de drum lung şi trebuiau să mănânce şi să se culce, iar apoi umflau producţia din hârtii. Tot aceştia sunt şi cei care au stricat totul după Revoluţie”, ne declară Constantin Aurel. Gestionare proastă Potrivit acestuia, ei sunt cei care au fost cooptaţi în echipele de conducere pe la camerele de agricultură, pe la minister, de-a lungul perioadei postdecembriste. „Aceştia sunt oamenii care au făcut împroprietăririle şi care nu sunt în stare nici să dea apă la o curcă”, spune fermierul. El crede că deşertificarea s-a produs numai după Revoluţie, când oamenii au scăpat de sub control.
Zona de sud şi sud-est a României nu este una care să se deşertifice, numai că nu este gestionată de cine trebuie. Românul a uitat adevăratul gust al fructului
La fermă, totul a fost făcut în colaborare cu Institutul de Cercetare de la Băneasa. Inginerul spune că a pus toate speciile de piersici, şi dacă este mulţumit, le va extinde pe culturi mai mari. „Le vând (piersicile - n.r.) la un preţ de două trei ori mai mare. La început nu cumpăra nimeni. Dar după ce au văzut ce calitate bună au, au început să cumpere. Pentru că noi nu vindem aici piersici cu calităţile de mingi de tenis pe care le mâncaţi voi din hipermarketuri”, spune acesta.
În România, cel mai răspândit soi de nectarine este „Tina”. „Piersici avem în livadă, în afară de Flacăra şi Congresul, am şi Dixie Red. Noi avem potenţial mare de producţie, dar nu avem cercetători, la noi aceştia sunt genul de oameni care dorm pe birou cu o ţuică şi o ceaşcă de cafea”, afirmă fermierul. Potrivit acestuia, cel mai bun porumb românesc este cel din soiul Olt. Aduce o recoltă mai mică decât cel din import, dar costă mai puţin exploatarea. Singura plantă pe care nu o suportă şi rezistă la fel de mult terenului arid din Bărăgan este tutunul.
Experienţele neplăcute l-au învăţat să se ferească de ea. „Nu suport planta şi am avut şi o experienţă neplăcută care mi-a întărit părerea despre tutun. Prin 1996, am avut un angajat care şi-a aprins şi el o ţigară într-un hangar unde tocmai îmi veniseră două transporturi cu seminţe şi cu motorină şi a luat foc. În mai puţin de două ore, mi-au dispărut 22 de miliarde de lei”, spune Constantin Aurel.
Conform acestuia, avem un potenţial foarte mare de producţie, iar dacă totul ar merge ca pe roate cu oameni competenţi, în trei ani am putea acoperi nevoia de fructe, legume şi flori pentru întreaga Europă. „La noi cercetătorii nu vor să facă nimic, stau acolo degeaba în birourile lor. La noi pleznesc institutele de cercetători care nu stau decât să facă nişte hârtii”, mai declară Aurel. În Bărăgan, vântul bate de două ori pe an Se spune că în Bărăgan bate vântul de două ori pe an, şase luni dintr-o parte, şase din cealaltă.
„Bărăganul are cel mai bun pământ din România, numai că trebuie şi el cultivat într-o anumită simbioză gândită de specialişti, care chiar se pricep, nu de tot felul de fotbalişti sau securişti care nu ştiu nimic. Nu poţi să pleci de aici cu grâul, cu fasolea sau cu pepenii”, spune agricultorul. O plantă cu care nu este de acord, dar o cultivă este rapiţa. „Asta ne distruge, a adus odată cu ea o mie de boli pentru că o cultivă toţi neisprăviţii. Este o plantă care nu face altceva decât să distrugă solul dacă nu o pui echilibrat”, spune inginerul. PROIECT Subvenţii? Doar dacă vinzi
Una din cele mai mari nemul ţumiri ale fermierului este legată de subvenţiile pe care statul le dă cu foarte mare uşurinţă. Potrivit acestuia, sponsorizările de la stat ar trebui date numai pe baza unor chitanţe doveditoare ale recoltei şi ale vânzării acesteia. „Cum să dai, domnule, subvenţii la toată lu mea? De ce să-i dai bani celui care-şi lasă terenul necultivat? Ba nii ăştia trebuie daţi numai celor care vând producţia, celor care au acte doveditoare că în anul res pectiv au produs ceva şi au şi vân dut”, afirmă agricultorul. Acesta spune că dacă s-ar da bani doar celor care pot dovedi că au produs şi au vândut recolta, agricultura nu ar mai fi 80% nefiscalizată.
Tineretul de la sate leneveşte pe banii statului
La fel de nemulţumit este şi de tinerii care nu vor să lucreze în agricultură. „Din clasa a opta până la 30 de ani stau pe banii statului şi trăiesc din şomaj. Nu mun cesc, stau acasă mai merg şi mai fură de la vecinul câte ceva şi aşa trăiesc. Toţi trăiesc. Eu nu văd niciunul mort prin şanţ de foame”, declară fermierul. „Fermierul începător, cu o sută de păduchi pe cap”
Cât despre ferma lui, spune că nu este unicul cu aşa ceva. Mai sunt şi alţii, dar sunt traşi în jos de anumite autorităţi.
„Unde mişcă unul sunt pe el şi Garda, şi miliţianul, toţi nesimţiţii şi ălă nu are cum să progreseze dacă nu are niţel tupeu. La mine nu mai merge că sunt hârşâit, sunt bătrân, dar dacă este unul tânăr care vrea să realizeze şi el ceva, ăştia îl sperie, îl mănâncă de viu”, conchide Constantin Aurel.
Conform spuselor lui, cel mai mare duşman al unui agricultor de succes, pe lângă autorităţi, este birocraţia impusă în care este îngropat un tânăr viitor specialist.
AMBIŢIE. Peste terenul pietruit, inginerul a cultivat o livadă de piersici
UNICAT. Fermierul are singura turmă de capre de Angora din România
BARICADĂ. Zeci de hectare de piersici înconjoară sediul fermei
LEGE
Apărarea culturii
Concret, la noi ar trebui să se dea o lege prin care la fiecare 100 de hectare de teren arabil proprietarul să fie obligat să înfiinţeze minimum 10 hectare de plantaţie viticolă, pomicolă sau arboricolă, ca perdea de protecţie, spune inginerul.
„Astfel, acele suprafeţe devin productive, intră în circuitul comercial, devin proprietatea cuiva, le exploatează şi plăteşte şi taxe pentru ele”, adaugă acesta.
La ora actuală sunt peste 3,5 milioane de hectare agricole nelucrate. Este valabil şi pentru proprietarii cu teren sub 100 de hectare. Aceştia ar trebui să înfiinţeze perdele de protecţie comune echivalente cu o zecime din totalul suprafeţei agricole. Cât despre terenurile neproductive, cei care le deţin şi nu le lucrează ar trebui sancţionaţi dur şi să le fie luat terenul. Inginerul crede că o soluţie bună ar fi şi încheierea de contracte, înainte de înfiinţarea culturilor, pentru vânzarea produselor.
Recomandările noastre
