În urmă cu o săptămână opinia publică europeană și nu numai era extrem de preocupată de posibilitatea secesiunii Scoției. Foarte mulți comentatori construiau scenariul efectului de domino pe care un eventual vot„da” în Scoția l-ar fi putut avea asupra „bătrânului continent” și nu numai. Toți acești prea experimentați analiști vedeau incendii din Corsica în Țara Bascilor, din Catalonia în Transilvania sau chiar mai departe, în Donbas. Cu toții invocau chiar și argumentul primei rupturi democratice de la semnarea Documentului Final de la Helsinki a primei asemenea fracturi, cu siguranță, din istoria europeană de după căderea Zidului Berlinului.
Din această perspectivă secesiunea scoțiană nu ar fi reprezentat nimic altceva decât precedentul peste care nu s-ar mai fi putut trece.
Realitatea nu era aceasta, nici măcar în urmă cu o săptămână. În primul rând, existau precedente, și nu mă refer aici la precedentele violente, cum sunt cele legate de războaiele ce au urmat dezmembrării Iugoslaviei (cu toată că ieșirea Sloveniei nu a fost însoțită de convulsii) și nici despre contextul dezmembrării Uniunii Sovietice, imperiu multinațional construit pe forță și susținut numai de argumente ideologice. Mă refer la cu totul altceva, mai concret la momentul dezmembrării prin bună înțelegere a Cehoslovaciei și la apariția a două noii state democratice peharta Europei - Slovacia și Republica Cehă.
Aceasta nu înseamnă că societatea britanică nu a fost profund marcată de momentul referendumului asupra independenței Scoției. Apărătorii integrității Marii Britanii au făcut tot ce au putut pentru ca aceasta să rămână întreagă. S-a întâmplat chiar, fapt aproape fără precedent, ca Regina Elisabeta a II-a, care prin tradiție nu intervine în luptele, disputele și dezbaterile politice, să se adreseze scoțienilor, cerându-le să nu o aducă în situația de a fi ultima regină a Scoției.
Ne puteți urmări și pe Google News
Premierul David Cameron și-a mizat întreaga carieră politică pe victoria taberei unioniste, dovedindu-se astfel un om politic pragmatic, curajos, având o adevărată viziune strategică. Dar de ce ar fi dorit scoțienii, după trei sute de ani, să se desprindă de Regatul Unit? Desigur, tradiția independenței scoțiene și a luptei scoțienilor pentru independență este foarte veche, iar ea a fost împrospătată de nenumărate mesaje culturale în ultimele decenii, de la dezvoltări academice în universitățile britanice până la mega-producții cinematografice americane. Realitatea fundamentelor culturale scoțiene este cu siguranță diferită de cea din Irlanda, Țara Galilor sau Anglia. Elementul declanșator s-a produs însă în a doua jumătate a secolului al XX-lea, odată cu descoperirea de hidrocarburi din Marea Nordului, rezerve pe care scoțienii le revendică. Din fericire pentru Europa, și în primul rând pentru Marea Britanie, această dezbatere a fost amânată pentru încă o generație și astfel pretextul Scoția va trebui să dispară din argumentul propagandistic al altor separatiști din Europa sau de aiurea.
Recomandările noastre
