În câte cuvinte îţi poţi rezuma viaţa? Sportivului Vasile Stoica i-ar trebui multe romane. Două încercări de tur al lumii, curse de sute de kilometri, încercări, eşecuri şi multă, multă voinţă. Toate, în scaun cu rotile. EVZ vă prezintă un om extraordinar din Lugoj, pentru care handicapul nu înseamnă tristeţe, ci mai degrabă o provocare. Un om de 38 de ani care este mândru de el, dar dezamăgit pentru că celor ca el nu li se dau prea multe şanse în societate şi, mai ales, în sport. După ce a devenit primul paraplegic care a parcurs celebrul Route 66 şi a reuşit să traverseze Europa, Australia, Canada şi Statele Unite în fotoliu rulant, ultima încercare a lui Vasile Stoica a fost străbaterea distanţei Lugoj - Beijing.

Adică aproximativ 12.000 de kilometri. "Sunt foarte mulţi care nu au nici măcar curajul să se gândească la un turneu de genul celor pe care eu le-am realizat", spune Stoica, omul pentru care drumul spre Beijing a îngheţat la Volgograd, în Rusia.

Numit "cerşetor" de patronul unui hotel din Iaşi, Stoica nu este nici pe departe frustrat de acest fapt. Adevărata sa dezamăgire este situaţia în care se află sportul românesc pentru persoanele cu handicap. "Un fotoliu rulant pentru atletism, baschet, tenis sau alte sporturi costă cel puţin 2.000 euro şi poate depăşi 5.000. Premiile constă, în general, în diplome şi medalii vopsite, care practic au mai mult o valoare simbolică", spune Stoica, agent de vânzări la o firmă din Lugoj. O firmă a cărei patroană este Doina Vărgatu, o altă persoană care a socotit handicapul o provocare.

De la copil "târâtor" la figura emblematică a sportivilor români cu handicap. Cum a fost "drumul"?

“Drumul” a fost greu, având în vedere că până la vârsta de 14 ani am trăit într-un Cămin - Şcoală şi am fost nevoit să mă târăsc cu ajutorul braţelor din cauza că nu aveam un cărucior. Când am primit primul carucior am simtit că zbor şi probabil de aici şi dorinta de a arăta tuturor că totul este posibil şi în această situaţie. Nu mă consider o figură emblematică a sportului pentru persoanele cu disabilităţi. Sunt o simplă persoană careia îi place sportul şi care şi-ar fi dorit şi îşi doreste să facă sport de performanţă, dar, din păcate, acest lucru nu este posibil în Romania, cel puţin deocamdată. Adevărul este că am avut câteva performanţe notabile de-a lungul acestor ani şi am avut câteva încercări nereuşite pe care nu îmi este ruşine să le recunosc. Cu toate că am început încă din anul 1993 cu sportul şi de atunci au început să apară tot felul de cluburi sportive în ţara noastră, eu consider că ce se face în prezent este sport de masă. Nu există bază materială şi financiară cum au alte ţări care sunt chiar mai sărace decât Romania. Interesul din partea autoritatilor este foarte mic in ceea ce priveste sportul pentru noi (n.r. persoanele cu handicap).

Cine v-a îndrumat spre o carieră sportivă?

Practic, a fost o iniţiativă personală. În timpul unei vizite în Franţa, în 1991, am văzut că şi persoanele cu disabilităţi practică sportul şi atunci mi-a venit ideea înfinţării unui club sportiv în România. În 1994, clubul “Maraton’93” al persoanelor cu handicap fizic a luat fiinţă la Lugoj, oraşul unde eram stabilit. Am înfiinţat acest club împreună cu câţiva prieteni şi colegi de la Asociaţia Handicapaţilor Fizic din Lugoj, în urma unui maraton de 3,400 kilometri pe care l-am realizat in fotoliu rulant în anul 1993.

Sportul pentru persoane cu handicap - abandonat de autorităţi Care sunt obstacolele de care se loveşte un sportiv cu handicap în încercarea de a face sport de performanţă?

Lipsa fondurilor şi al materialelor pentru sport e pe primul loc. Un fotoliu rulant pentru atletism, baschet, tenis sau alte sporturi costă cel puţin 2000 euro şi poate depăşi 5000. Nu ştiu câte persoane cu handicap din România îşi permit un astfel de “lux”, având în vedere că resursele sunt foarte mici si nu prea există motivaţia. Cheltuielile de deplasare la competiţii sunt destul de costisitoare şi mulţi nu îşi permit acest lucru. Premiile constă, în general, în diplome şi medalii vopsite care practic au mai mult o valoare simbolică. Care sunt cele mai mari satisfacţii ale carierei dumneavoastră de sportiv? Care este sportivul dumneavoastră preferat?

Cea mai mare satisfacţie este că am văzut o parte foarte mare din lume şi mi-am făcut o mulţime de prieteni şi cunoştinţe peste tot. Turul Lumii (1998-1999) şi Route 66 (2003) au fost cele mai plăcute turnee. Nu am un sportiv preferat. Îmi place tot ce ţine de sport şi de performanţă.

În cărucior spre Franţa, primul dumneavoastră succes de renume. Au fost nişte momente cheie în acest traseu? Vă gândeaţi uneori să renunţaţi?

În fiecare turneu în fotoliu rulant am avut momente dificile, în care mă gândeam să renunţ din diferite motive. De fiecare dată când am renunţat a fost din cauza lipsei banilor sau a unor accidente. Oricum, pentru mine e important să încerc. Sunt foarte mulţi care nu au nici măcar curajul să se gândească la un turneu de genul celor pe care eu le-am realizat.

Un vis neîmplinit - turul lumii în cărucior

În 1995 şi 1998, aţi încercat de două ori să faceţi turul lumii în fotoliu rulant. Ce v-a împiedicat să vă duceţi la capăt visul?

În 1995 am decis să pornesc într-un nou traseu, de data aceasta un Tur al Lumii în fotoliu rulant, pentru a ajunge la Atlanta, la deschiderea Jocurilor Paralimpice. Am pornit la 15 mai 1995 din Bucuresti. Am traversat România, Ungaria, Slovacia, Polonia, Suedia, Danemarca, Germania, Olanda, Franţa, Belgia. Din păcate, la graniţa cu Spania am fost nevoit să abandonez traseul, deoarece nu am mai găsit sponsori. Am fost foarte decepţionat că nu am reuşit să finalizez acest proiect, condiţia mea fizică nu era un impediment, iar participarea la Jocurile Paralimpice era un ideal mult visat.

În mai 1998, am început un nou turneu în jurul lumii cu fotoliul rulant. M-am reîntors în ţară după exact un an, după ce am traversat România, Ungaria, Austria, Germania, Franţa, Canada, Statele Unite (coasta estică şi 500 kilometri pe coasta vestică), Noua Zeelandă, Australia (coasta estică de la Melbourne la Cairns), Egipt, Turcia, Bulgaria şi, din nou, România.

132 de kilometri în 24 de ore. Record greu de bătut? Ce metode de antrenament aţi folosit ca să ajungeţi la această performanţă?

Pe 20 octombrie 2001, am intrat în Cartea Recordurilor pentru doborârea recordului de 124 km, cea mai lungă distanţă efectuată cu un fotoliu rulant pe o pista de stadion timp de 24 de ore. Astfel, am doborât acest record, care era deţinut de un canadian. Până la terminarea celor 24 de ore am facut un nou record de 132 km. Acest eveniment a avut loc în California, la College of the Canyon, iar la ultimele ture de stadion am fost însoţit şi încurajat de către câţiva prieteni, vecini şi copii. Noul meu record face parte dintr-un serial documentar despre persoane extraordinare cu handicap din lumea întreagă. Documentarul se intituleaza BROKEN WINGS (“Aripi frante”) şi este produs de către compania Amphion Productions Inc. din Los Angeles. Nu am metode speciale de antrenament. Pur şi simplu, mă antrenez dând la roti câte 50 – 70 km. Uneori pe drumuri asfaltate sau drumuri de ţară, prin păduri sau pe munte.

Care este diferenţa dintre o persoană născută cu handicap şi una care îl dobândeşte de-a lungul vieţii?

Handicapul pe care îl am de la naştere nu înseamnă nimic. Mă consider o persoană normală. Nu ştiu cum e pentru cei care au dobândit handicapul de-a lungul vieţii. Probabil că e mult mai greu pentru ei să treacă în “tabăra handicapaţilor”.

Care este persoana care v-a impresionat cel mai mult? De ce?

Dorina Vărgatu, de la Lugoj, este persoana care m-a impresionat cel mai mult, pentru voinţa cu care a reuşit să treacă prin viaţă şi continuă acest lucru. A avut un accident de tren când era studentă şi i-au fost amputate ambele membre inferioare, dar acest eveniment nu a împiedicat-o să lucreze, să creeze o asociaţie pentru handicapaţi şi un centru de protezare şi reeducare funcţională (Handilug SRL). Ea face sport şi este campioană naţională la atletism şi tenis de masă, are o familie, conduce o maşina adaptată etc.

În cărucior spre Beijing Aţi plecat în fotoliu rulant spre Beijing. De ce nu sunteţi acolo?

Dupã ce am efectuat circa 3.500 km dintre cei 12.000 km pe care doream să îi fac până la începutul lui septembrie, am fost nevoit să renunţ şi să revin acasă din motive de sănătate. Cu toate că am avut câteva probleme de ordin tehnic la fotoliul rulant prin Moldova, am continuat traseul până la Volgograd (Stalingrad), unde am avut ghinionul să îmi apară probleme la degetul mare al mâinii drepte (cel care e cel mai necesar la pus în mişcare fotoliul rulant). În urma unui accident pe care l-am avut anul trecut pe Muntele Mic, mi s-a dislocat degetul mare de la mâna dreaptă şi de atunci am avut mai multe probleme la această mână. Doctorii mi-au spus că nu mai am voie să forţez mâna o perioadã de minim două luni. M-am întors în ţară de la Volgograd cu trenul până la Odessa, iar de acolo cu vaporul la Constanţa. Incidente prea multe nu am avut pe traseu. Am să enumăr câteva dintre ele.

Prima zi a fost cea mai dificilă şi din cauza drumului rău, în construcţie. La Bucureşti şi Galaţi am fost nevoit să staţionez mai mult decât era prevăzut deoarece unii dintre sponsori au întârziat să depună banii în contul meu iar riscul de a ieşi din ţară fără bani era prea mare.Tot din acest motiv am fost nevoit să călătoresc mai mult prin România, am ajuns până la Iaşi şi am ieşit din ţară pe la Ungheni. La Brăila, am avut un incident neplăcut la restaurantul unui motel cu patronul acelui local. Am fost dat afară din restaurant pe motiv că e rezervat şi că nu primesc cerşetori acolo. Asta s-a întâmplat după ce am luat cina în acel loc şi unde urma să dorm.

La Galaţi, mi s-a defectat telefonul şi a trebuit să îmi cumpăr altul. În Moldova, pe un drum cu trafic foarte aglomerat şi haotic m-am răsturnat într-un şanţ destul de adânc şi am defectat partea din faţă a căruciorului (handbike-ul) pe care am fost nevoit sã îl trimit acasã continuând turneul doar cu fotoliul rulant manual. Au fost câteva zile la rând când am mers de dimineaţa până seara târziu şi am forţat mai mult decât era necesar şi cred că din această cauză au reapărut probleme la mâna accidentată.

La Jocurile Paralimpice de la Beijing, România are cinci reprezentaţi (Lehel Ruzsa, Carol Novak, Arnold Csaba Butu - ciclism, Corina Custura - haltere, Crina Ţugui - tenis? Care sunt şansele acestora?

Cum am spus înainte, nu avem condiţii pentru practicarea sportului de performanţă şi de aceea îmi pare rău să spun că românii noştri la Beijing nu vor fi nici printre primii 20 clasaţi. Este doar părerea mea. Eu le doresc success şi sper să mă fi înşelat.

Un mesaj pentru persoanele cu handicap ... Le poate schimba sportul vieţile?

Sportul înseamnă sănătate. Prin sport legi prietenii, socializezi şi cunoşti mai bine lumea. Totul este posibil. Important e să vrei cu adevărat să realizezi ceea ce ţi-ai propus şi să ai încredere în forţele proprii. Aşa vei reuşi.

Carte de vizită:

Primăvara lui 1993. Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj, la care eram înscris ca membru, a fost invitată la Conferinţa Europeană a Persoanelor cu Handicap, care avea loc la Siofok, în Ungaria. Atunci am decis să fac traseul Lugoj – Siofok în cărucior rulant, ca un semn de prieteniei. Am făcut 340 km în 4 zile. În mai 1993, am participat la maratonul Challenge Day, care a avut loc la Bucureşti. Am fost prima persoană în fotoliu rulant din România care a participat la acest maraton.

August 1993. Am plecat într-un nou turneu, de data aceasta până în Franţa. Maratonul Curajului a însemnat 3.400 kilometri străbătuţi solitar în cărucior rulant într-o perioada de 40 de zile. Am traversat Ungaria, Austria, Germania şi Franţa. Obiectivul acestui maraton era participarea la Conferinţa Naţională a asociaţiei Bugies de Noel, traseul meu reprezentând un semn al mulţumirii şi prieteniei pentru toate persoanele şi organizaţiile care au ajutat persoanele cu handicap din România. Curajul meu de a porni singur în acest traseu, a însemnat, cred eu, un exemplu pentru toate persoanele cu handicap. Am devenit astfel o persoană cunoscută şi apreciată atât în ţară, cât şi în străinătate. Faptul că am fost primit chiar de doamna Danielle Mitterand, la Palatul Elisee, dovedeşte că gestul meu a fost apreciat.

Întors în ţară, am început să mă antrenez şi să particip împreună cu alţi colegi din Lugoj, la competiţii sportive pentru persoanele cu handicap. Am devenit, în scurt timp, campion naţional la probele de viteză şi rezistenţă.

1994. Am înfiinţat împreună cu alţi prieteni şi colegi, la Lugoj, Clubul Sportiv al Handicapatilor Fizic "MARATON’93" Lugoj. Am fost numit preşedinte al acestui club. Clubul nostru a reuşit să devină cel mai puternic din ţară.

1995. Am decis să pornesc într-un nou traseu, de data aceasta un Tur al Lumii în fotoliu rulant, pentru a ajunge la Atlanta, cu ocazia deschiderii Jocurilor Paralimpice. Din păcate, la graniţa cu Spania am fost nevoit să abandonez traseul deoarece nu am mai găsit sponsori. Am fost foarte decepţionat că nu am reuşit să finalizez acest proiect, condiţia fizică nu era un impediment, iar participarea la Jocurile Paralimpice era un ideal mult visat. Mai 1998. Am început un nou turneu în jurul lumii cu fotoliul rulant. M-am reîntors în ţară în mai 1999, după ce am traversat România, Ungaria, Austria, Germania, Franţa, Canada, Statele Unite (coasta estica si 500 km pe coasta vestica), Australia (coasta estică de la Melbourne la Cairns), Egipt, Turcia, Bulgaria şi din nou Romania. 20 octombrie 2001. Am intrat în Cartea Recordurilor pentru doborârea recordului de 124 km, cea mai lungă distanţă efectuată cu un fotoliu rulant pe o pistă de stadion timp de 24 de ore.