Bunul meu prieten Sever Voinescu propune aici o tema de reflecţie cât se poate de urgenţă. Chiar sunt românii sătui de ceauşism? Chiar vor cetăţenii acestei ţări, ori majoritatea lor, să scape de povara trecutului totalitar? Au românii un fel de nostalgie a mocirlei, spre a relua o formulă a lui Baudelaire?
Scrie Sever: “Nu cred că, în realitate, poporul român e nemulțumit de politicienii săi. Cred că mimează nemulțumirea, doar, într-o ipocrizie caracteristică. În realitate, îi adoră, îi susține, îi ține acolo. Poporului îi place că îi poate scuipa, înjura și blestema. Atîta vreme cît semeni cu băștinașii, băștinașii te vor vota. Sentimentul de apartenență tribală este, în continuare, cel mai puternic vector electoral în România. Dar, mai mult decît orice, băștinașii își iubesc politicienii place pentru îi ține vie amintirea clipelor de aur din anii petrecuți în grotă. De aceea, tocmai în numele lui Ceaușescu, băștinașii nici nu vor schimba vreodată politicienii. Vi se pare că descriu un suflet colectiv bolnav, cariat, deteriorat, abisal-freudian? E chiar sufletul României. Al României ceaușiste de azi.”
Nu sunt atât de convins precum Sever de existenţa acestui misterios suflet colectiv. Nu e vorba de fetişizatele sondaje, ci de faptul că populaţia acestei ţări este mult mai eterogenă decât ne putem imagina. Nu există doar două Românii, ci mult mai multe. Există România lui Felix şi cea a Monicăi Macovei. România lui Ponta şi cea a lui Sever Voinescu.
Există în România o societate civilă care nu se lasă îngenuncheată, chiar dacă astăzi e mult mai puţin vocală decât în anii 90. Îmi vei spune că sunt un idealist. Poate că ai dreptate, dar fără idealism nu s-a întreprins niciodată nimic valoros în politică şi nu doar în politică. Trebuie să sfidăm pozitivitatile încremenite, aş spune, revenind la jargonul hegelian pe care îl cultivăm în juneţe. Avem nevoie, dragă Sever, de ceea ce se cheamă conştiinţa nefericită, de curajul de a spune că jocurile nu sunt definitiv făcute, că nu suntem prizonierii cine ştie cărei maledicţiuni (istorico-geografice) inexorabile.
Nu este deloc obligatoriu că dezolantul clivaj dintre cei care vor o Românie întemeiată pe respectul pentru lege şi instituţiile statului de drept şi cei care le dispreţuiesc să devină unul etern. Tot ce am scris şi am spus unii dintre noi, de la Gabriel Liiceanu, Cristian Ghinea şi Doina Jela la Mihaela Miroiu, Dragoş Ghiţulete, Tudorel Urian, Marius Stan şi subsemnatul, în aceste ultime săptămâni pledează pentru o perspectiva mai puţin pesimistă.
“La vérité est en marche et rien ne l’arrêteră”, dragă Sever, îi plăcea lui Emile Zola să spună. O făcea în vremuri sumbre, când părea că francezii îmbrăţişează mitologiile tribalist-antisemite ale unei soldăţeşti ultra-reacţionare. Şi totuşi, cauza dreyfusarda, cauza lui Zola, a învins…
Recomandările noastre
