Kosovarii trăiesc în cel mai tânăr stat din Europa, dar speranţa le este insuflată de peste Ocean. Sunt optimişti şi se bucură că nu mai sunt conduşi de sârbi. Restul se construieşte în timp.

Kosovarii sunt pro-americani declaraţi, trăiesc cu gândul la viaţa din SUA şi le sunt recunoscători americanilor că i-au ajutat să pună capăt dominaţiei sârbe. În capitala Priştina au o statuie a lui Bill Clinton, un bulevard cu numele fostului preşedinte american, iar lângă statuie se află şi magazinul Hillary, pentru ca tabloul de familie să fie complet. Au ridicat şi o Statuie a Libertăţii în miniatură, pe acoperişul hotelului Victory şi au numit o stradă George W. Bush.

Există şi semn uriaş galben - "NEWBORN" (nou-născut) - în centrul oraşului, cu referire la naşterea noii ţări, acum trei ani. Prea multe semne ale identităţii naţionale nu sunt şi este mai uşor de observat pe străzi steagul albanez (un vultur negru, pe fond roşu) decât cel al Kosovo (harta ţării şi şase stele reprezentând minorităţile naţionale).

O treime din populaţia kosovară trăieşte în afara ţării. Oficial, şomajul este de 35% în Kosovo, dar tinerii spun că foarte mulţi oameni sunt angajaţi la negru şi că ei nu au rude sau prieteni şomeri.

Ca România anilor '90 Priştina şi zonele limitrofe se dezvoltă continuu. Există multe clădiri în construcţie, iar preţul terenurilor şi imobiliarelor a crescut cu 50% în ultimii doi ani, pentru că tinerii sunt din ce în ce mai interesaţi să aibă propria locuinţă.

Iliriana Kacaniku de la Fundaţia Soros ne-a explicat că la periferie este relativ ieftin, deocamdată, să construieşti, dacă ai deja un teren, de aceea peste tot în jur sunt case în construcţie, în plină criză economică.

Kosovo seamănă mult cu România anilor '90, având entuziasm şi speranţă pentru un viitor, totuşi, incert. Tânărul diplomat Petrit Selimi, adjunctul ministrului de externe, spune că nu poate călători în Serbia, la rude, pentru că nu poate zbura direct, compania aeriană locală nefiind recunoscută, nu poate folosi telefonul, pentru că nu e recunoscută nici firma de telefonie mobilă şi nu funcţionează roamingul.

"Serbia nu recunoaşte frontiera cu Kosovo, nu recunoaşte ştampila de la vamă, aşa că nu putem face comerţ, nu vindem nimic şi nu exportăm nimic prin Serbia", explică Selimi.

Sârbii se plâng de discriminare

Sârbii, majoritari în nordul ţării, în Mitroviţa, sunt nemulţumiţi atât de autorităţile de la Belgrad, cât şi de cele de la locuitori, iar traficul ilegal este estimat la 150 de milioane de euro anual. Totuşi, circa 60% dintre sârbi au participat la alegerile parlamentare şi au reprezentanţi în Guvern. Oamenii se plâng că nu au infrastructură, curent electric sau canalizare, internet, cinema, viaţă culturală, pentru că guvernul de la Priştina nu este interesat de soarta lor.

Bojan Stojanovici, primarul din Gracaniţa, la 15 km de capitală, crede că şi Occidentul e vinovat, pentru că nu e atent la ce se întâmplă în Kosovo. Sârbii nu mai trăiesc în oraşe, mai sunt doar 40 de sârbi în Priştina şi doar câteva clase în şcoli, pentru copiii sârbi, a explicat el. Există, totuşi, 30 de posturi locale de radio şi patru posturi de televiziune în ţară, care se autofinanţează, dar cel puţin nu sunt cenzurate, spune şi Sara Ilici, preşedintele Centrului pentru Pace şi Toleranţă.

Sârbii nu sunt integraţi în instituţii, nu au sindicate, nu sunt organizaţi, de asta "nu fac proteste faţă de creşterea ratei şomajului, aşa cum se întâmplă în alte părţi ale lumii", spune Vuk Mitrovici, directorul Centrului pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Un jurnalist sârb se plânge că deşi este limbă oficială în stat, sârba este neglijată. Nu sunt documente oficiale în sârbă, iar funcţionarii din administraţia locală refuză să o folosească la ghişee, în şcoli sau universităţi, deşi sârbii nu cunosc albaneza.

Priştina, oraş internaţional

Într-un oraş sărac, cu 190.000 de locuitori, câteva mii lucrează pentru misiunile ONU, UE şi NATO. Există 2.000 de ONG-uri active, unele susţinute din afară. Pe lângă cartierele cu blocuri comuniste, Priştina devine un oraş cosmopolit, care se dezvoltă tot mai mult. Singurele clădiri moderne, de sticlă, sunt, deocamdată, cele care adăpostesc guvernul şi misiunile internaţionale.

Centrul oraşului are o alee pietonală, unde se vând suverniruri, jucării, castane coapte şi dulciuri. Cafenelele şi cluburile sunt pline de tineri, care ascultă muzică etno locală şi jazz.

O cafenea-librărie ocupă un loc special în inima kosovarilor: Dit'e'Nat, unde savurând o cafea poţi lucra la laptop sau poţi citi ori cumpăra cărţi.

Priştina are şi un Festival Internaţional de Film, iar printre laureatele ultimelor două ediţii s-au aflat şi producţiile româneşti "Eu când vreau să fluier, fluier" şi "Loverboy". Vjosa Berisha, directoarea festivalului, s-a declarat încântată de colaborarea cu regizorii şi actorii români, care au fost prezenţi în Kosovo.

COLABORARE

Studenţii români, aşteptaţi la Priştina

Americanii au deschis la Priştina o universitate: American University of Kosovo (AUK). Bill Weschsler, vicepreşedintele instituţiei, aflat de doi ani aici, vorbeşte cu mult entuziasm despre ce se întâmplă în această ţară.

Amintind de rănile războiului, care se vindecă greu, de muzeul albanez al victimelor, el pune, însă, un accent pe colaborare, pe construcţie, pe ideea că tinerii trebuie să facă faţă unor mari provocări şi trebuie convinşi să rămână în Kosovo, unde e nevoie de forţă de muncă bine pregătită.

Ne-a povestit despre un profesor universitar sârb, care a fost invitat să conferenţieze la AUK şi la început a refuzat, s-a simţit chiar vexat, dar apoi a fost atât de impresionat de ce a găsit în Kosovo, încât a rămas mai mult decât şi-a propus iniţial. Important este să poţi trece peste prejudecăţi, ne spune Bill.

Şi-ar dori o colaborare cu universităţile din România, în special cu cele din Transilvania, pentru schimburi de studenţi sau şcoli de vară, pentru că "e păcat ca totul să se reducă la probleme politice şi să nu există contacte la nivelul societăţii civile". SIMBOL. Bill Clinton monitorizează, din Priştina, primii paşi ai ţării pe drumul la capătul căruia se află dezvoltarea economică