Mă număr printre primii care au citit cartea lui Klaus Iohannis, Pas cu pas, apărută în octombrie 2014. Trebuia să particip la interviul luat de Rareș Bogdan pe Realitatea tv în septembrie 2014, la solicitarea mea, care voiam să aflu mai multe lucruri despre viața și activitatea unui candidat surpriză, purtat prin România ca pe Sfintele Moaște pentru venirea ploii, în cadrul unei strategii care la vremea respectivă s-a dovedit genială. Klaus Iohannis a ajuns președinte tocmai pentru că, rămînînd de-a lungul campaniei doar un portret înrămat, electoratul i-a presupus virtuți care îi lipseau. Ceva asemănător procesului prin care cucoanele rămîn dezamăgite la pat de autorul unui personaj de roman de o rară virilitate, fără să-și dea seama că autorul împrumutase personajului ceea ce lui îi lipsea.

Pentru că nu mă puteam prezenta la emisiune cu deștu-n gură, am insistat, și șeful de campanie al lui Klaus Iohannis, mi-a trimis, pe 22 septembrie 2014, Pas cu pas în variantă electronică.

La lectură m-a surprins anticomunismul feroce al lui Klaus Iohannis. De-a lungul și de-a latul cărții, el însuși recunoaște că n-a avut nici o dificultate în viață și în profesie din partea regimului. Deși cu părinții plecați în Germania, a făcut facultatea fără nici o problemă, a fost repartizat profesor lîngă Sibiu și nu la Cucuieții din Deal, s-a însurat și a dus o viață cu nimic deosebită de a cetățenilor României. Nicăieri în carte nu apare vreo secvență în care să-l fi urmărit Securitatea, să-l fi chemat vreun tovarăș de la Inspectorat și să-i pună în vedere că predă o Fizică contrarevoluționară. Nu i s-a respins nici o carte, din simplul motiv că n-a scris nu o carte, dar nici măcar un articol. N-a avut nici un neam închis de comuniști sau măcar persecutat de comuniști. N-a avut nici un singur moment de rebeliune față de regimul comunist sau măcar față de Ștabii de la vremea respectivă, care să-l fi adus în situația de a-și fi riscat nu libertatea, dar măcar viața comodă pe care o ducea. El însuși recunoaște că rebeliunea sa consta în consumarea la petreceri, alături de alcool, a bancurilor cu comuniști. Singurul gest văzut de el cît de cît de dizident a trecut neobservat de Organe și pe drept cuvînt, deoarece nu era deloc dizident:

„Cînd am ajuns tînăr dascăl, se ţineau ore de informare politică şi, pe rînd, trebuia să pregătim fiecare cîte un referat de informare politică. În loc de referat, eu am luat ziarul Scînteia, l-am dus la şedinţă şi le-am zis să citească fiecare pe cont propriu, dacă îi interesează. Erau lucruri absolut mărunte, nesenzaţionale, dar nici măcar aşa ceva nu era obişnuit pe atunci. Conducerea şcolii a reacţionat cu acreala cuvenită, ceilalți au rîs. Nu m-au tracasat, în schimb, niciodată.”

Cu toate acestea, potrivit mărturiilor din carte, el a urît și urăște comunismul : „Nu am fost un dizident anticomunist. Doar i-am urât, nu i-am putut suferi. ” Candidatul folosește prilejul acestei broșuri strict electorale (am scris despre Pas cu pas ca despre o scriere lipsită de orice valoarea literară sau măcar documentară, cum se întîmplă cu adevăratele cărți de memorii) pentru a-și declara anticomunismul feroce:

„Eu am fost, cum am mai spus deja, un anticomunist în privat. Am fost împotriva comunismului ca individ, la nivel personal, la fel ca toată familia mea. Atunci nu aveai căi de a exprima aceste lucruri, decît în anumite situaţii de nesupunere civică, despre care am povestit. Sunt un anticomunist convins şi cred că Ceauşescu a fost unul dintre cei mai toxici români. (...) Însă uităm de crimele în masă, de faptul că nu puteam să ne spunem părerea cu voce tare, uităm de viaţa gri, uităm de martiri, de călcarea în picioare a simbolurilor naţionale, de falsificarea istoriei.” Repet, Klaus Iohannis n-avea nici un motiv nici să iubească, nici să urască comunismul.

 Cu toate acestea Pas cu pas ne propune un anticomunism pe care nu l-am întîlnit la nici un fost deținut politic, nici la Corneliu Coposu, nici la Ion Diaconescu, nici la Mircea Ionescu Quintus. La vremea respectivă n-am găsit nici un motiv temeinic al acestui anticomunism feroce. În carte nu spunea nicăieri că l-ar fi citit pe Soljenițîn cu al său roman O zi din viața lui Ivan Denisovici, sau pe Marin Preda, cu al său Cel mai iubit dintre pămînteni. De fapt nu spune c-a citit vreo carte, ceea ce nu mă miră. Nu pare a fi om care să-și piardă timpul cu așa ceva..

Ca președinte, Klaus Iohannis i-a întrecut pe toți președinții postdecembriști, inclusiv pe Emil Constantinescu, pe mai toți lideri politici în cultivarea unei poziții anticomuniste pînă-n pînzele albe.

Într-un număr anterior, am invocat alte numeroase intervenții publice ale lui Klaus Iohannis care dau curs unui anticomunism feroce. Pe 16 decembrie 2014 pleda la Timișoara pentru un Muzeu al Comunismului:

„Regimul comunist s-a sfîrșit așa cum s-a instalat, prin crime și abuzuri. Nu ne mai putem permite să ignorăm abuzurile. Viitorul democratic al națiunii române depinde de modul în care ne asumăm un trecut tragic. Avem mereu nevoie de amintire și reamintire, doar așa ne putem feri de comunism. România are nevoie de un muzeu al comunismului care să inspire nevoia de toleranță. Ca președinte al României voi pleda pentru construirea unui astfel de muzeu”.

În paralel cu denunțarea comunismului, pe care-l pune alături de fascism, Klaus Iohannis n-a contenit a elogia pe cei care au plătit cu libertatea curajul de a se ridica împotriva comunismului:

„Regimul comunist a lăsat urme profunde în societatea românească și, încă de la începutul mandatului meu, am pledat pentru recuperarea trecutului, condamnarea crimelor comunismului și pentru omagierea victimelor totalitarismului. Întreaga noastră considerație se îndreaptă către acele persoane care s-au opus regimului comunist, dovedind fidelitate față de principiile democratice. Ele reprezintă adevărate modele pentru generația de astăzi, însă nu trebuie să uităm, totodată, că cei vinovați pentru ororile din acei ani trebuie aduși în fața justiției și pedepsiți.” ( Din Mesajul transmis la deschiderea lucrărilor celui de-al XXV-lea Congres al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România, 23 august 2018).

Toate bune și frumoase.

Numai că după dezvăluirile privind prestația lui Augustin Lazăr de procuror comunist zelos, Klaus Iohannis nu numai că n-a cerut demisia celui care refuză să-și dea demisia de onoare, dar mai mult, exploatînd momentul propagandistic al trimiterii în judecată a Dosarului Revoluției, a emis un Comunicat de sprijinire a celui care a refuzat eliberarea condiționată a deținuților politici de la Aiud.

Mulți se vor fi mirat de sprijinirea necondiționată a lui Augustin Lazăr. Nu e vorba de a-l trimite pe Augustin Lazăr în judecată pentru ce a făcut ca președinte al Comisiei de eliberări condiționate, nici de a-i lua pensia babană, nici măcar de a-l scoate din procuratură. E vorba pur și simplu de a-l forța să demisioneze din postul de Procuror General al unei țări conduse de un anticomunist feroce.

Pe mine nu m-a mirat prestația lui Klaus Iohannis.

Încă de la vremea cărții Pas cu pas, l-am suspectat pe Klaus Iohannis de ceea ce eu am numit anticomunismul fripturist, altfel spus de anticomunismul manifestat în chip exagerat din interese precise și nu din convingeri. În cazul lui Klaus Iohannis, anticomunismul feroce a fost și este o modalitate de a ascunde faptul că n-a făcut un singur gest de rebeliune pe vremea comunismului și mai ales că n-a avut nici o problemă. Eu, care nu mă dau anticomunist, pot invoca multe momente în care spiritul meu rebel mi-a dat bătăi de cap. Am mai amintit că, asistent universitar fiind la Cluj, am fost pus în discuția organizației de partid pe facultate pentru c-am refuzat să mă înscriu în Gărzile patriotice. La vremea respectivă fripturismul lui Klaus Iohannis avea sorginte strict electorală. Klaus Iohannis candida din partea PNL, partid care cel puțin prin moștenirea Brătenilor se voia anticomunist și prin martirii din închisori, stegar al luptei împotriva dictaturii. Ulterior, a folosit anticomunismul în bătălia împotriva PSD și pentru a face pe plac TeFeLiștilor. Că e vorba de un anticomunist fripturist și nu de unul de convingere, de credință, ne spune momentul numit Klaus Iohannis tradus în China.

În august 2016 se află cu stupoare că volumul Pas cu pas e pe cale să apară în China, la editura pentru străinătate a regimului comunist.

Anticomunistul Klaus Iohannis acceptase fără probleme ca volumul său să fie tradus și tipărit de regimul comunist.

Scriam la vremea respectivă în comentariul de pe cristoiublog.ro și Evz.ro, KLAUS IOHANNIS – MITUIT DE CHINA COMUNISTĂ prin publicarea în limba chineză a cărții «Pas cu pas»:

„Prin urmare, ca şi România comunistă, China are o editură care traduce şi tipăreşte pe banii statului chinez anumite cărţi din străinătate: China Translantion & Publishing House înființată în 1973. În regimul comunist, toate editurile erau de stat și prin urmare scutite de grija pentru vînzarea unei cărți. Corespondentul comunist român al editurii chineze la care apare cartea lui Klaus Iohannis e Editura politică.

La fel ca în România comunistă, în China comunistă editura China Translantion & Publishing House traduce şi tipăreşte cărţi din străinătate ale unor autori faţă de care statul comunist chinez are interes să-i traducă.

Fie că autorii respectivi au scris cărţi favorabile Chinei comuniste, fie că ei sînt înalţi demnitari din ţările respective.”

 Dar nu numai atît.

La cererea autorităților comuniste, anticomunistul Klaus Iohannis acceptă să i se scoată din carte toate pasajele în care denunța comunismul!

Acum îl apără pe procurorul communist Agustin Lazăr.