Kamala Harris este prima sud-asiatică ce aspiră la statutul de cea mai puternică femeie din lume.

Fiică de imigranți, cu tată jamaican și mamă indiană, crescută în spiritul dreptății și al echității sociale, Kamala Devi Harris, născută în 20 octombrie 1964, procuroare, senatoare, vicepreședintă a SUA în mandatul lui Joe Biden, în prezent candidată la funcția de președintă a Americii, are o poveste de viață tulburătoare.

Pe 5 noiembrie 2024 americanii își vor alege cel de-al 60-lea președinte din istoria Statelor Unite, pentru un mandat de patru ani. Candidați? Un miliardar excentric afiliat Republicanilor, care a mai ocupat o dată fotoliul de președinte la Casa Albă (2017-2021) - Donald Trump, născut în 14 iunie 1946, - și Democrata/progresista Kamala Harris, prima femeie cu rădăcini sud-asiatice care aspiră la funcția supremă în confederația de peste Ocean.

Cum alegerea unuia dintre cei mai puternici oameni de pe planetă - dacă nu cel mai puternic - în fruntea unei țări care decide, printre multe altele, trendul politic european, deci și românesc, ne interesează în cel mai înalt grad (nu?), vom prezenta în continuare un altfel de portret al Kamalei Harris.

Tatăl - profesor la Stanford, mama - cercetătoare

Așadar, dăm curs mai departe poveștii de viață a Kamalei, așa cum a dezvăluit-o chiar ea în autobiografia „Adevărurile noastre. Visul american”, carte publicată recent și în România, de Editura Nemira: „M-am născut în Oakland, California, în 1964, și primii opt ani din viață i-am petrecut la granița dintre Oakland și Berkeley. Tatăl meu, Donald Harris, s-a născut în Jamaica în 1938. Era un student eminent care a emigrat în Statele Unite după ce a fost admis la Berkeley, California. S

-a dus acolo să studieze economia, după care a predat această materie la Stanford, unde este și astăzi ca profesor emerit. Viața mamei mele a început la mii de kilometri mai spre est, în sudul Indiei. Shyamala Gopalan era cea mai mare dintre cei patru copii - trei fete și un băiat. Asemenea tatălui meu, era o studentă înzestrată, iar când și-a manifestat pasiunea pentru știință, părinții ei au încurajat-o și au susținut-o.”

Din New Delhi, în California

Pe același fir: „Mama a absolvit Universitatea din Delhi la 19 ani. Și nu s-a oprit acolo. S-a înscris la Berkeley, o universitate pe care nu o văzuse niciodată, dintr-o țară pe care nu o vizitase niciodată. Îmi imaginez cât de greu trebuie să le fi fost părinților ei să o lase să plece. Călătoriile de linie cu avionul abia începeau să se răspândească în lume. Era dificil să țină legătura.

Cu toate acestea, când mama le-a cerut permisiunea să se mute în California, bunicii mei nu i-au stat în cale. Era adolescentă când a plecat de acasă pentru a veni la Berkeley, în 1958, ca să urmeze studii doctorale în nutriție și endocrinologie, în ideea de a deveni o cercetătoare specializată în cancerul mamar. Era de așteptat ca mama să se întoarcă în India după obținerea specializării. Părinții ei avuseseră o căsătorie aranjată. Se presupunea că și mama avea să urmeze un parcurs similar.”

Doctor în științe și mamă la 25 de ani

Dar… „Evident că soarta a croit alte planuri. Ea și tatăl meu s-au cunoscut și s-au îndrăgostit la Berkeley, pe când participau la o mișcare pentru drepturile civile. Căsătoria ei și decizia de a rămâne în Statele Unite au fost gesturi supreme de voință și de iubire. Părinții mei au avut, împreună, două fiice.

Mama mea și-a finalizat doctoratul la vârsta de 25 de ani, în același an în care m-am născut eu. Iubita mea soră Maya a venit pe lume doi ani mai târziu. Poveștile care circulă în familie spun că la ambele sarcini mama a continuat să lucreze chiar până în momentul nașterii - prima oară i s-a rupt apa când era la laborator, iar a doua oară, când pregătea un ștrudel cu mere. (Cunoscând-o pe mama, în ambele situații trebuie să fi insistat să termine ceea ce începuse înainte de a pleca la spital.).”

Libertate în fugă și jazz

„Acei primi ani - a urmat Kamala - au fost fericiți și lipsiți de griji. Îmi plăcea să-mi petrec timpul în aer liber și îmi amintesc că, deși eram foarte mică, tatăl meu voia să alerg liber. Se întorcea spre mama și îi spunea: - Las-o să alerge, Shyamala! Apoi se întorcea spre mine și îmi spunea: - Aleargă, Kamala. Cât de repede poți tu. Aleargă! Eu o luam la goană, cu vântul în față, având sentimentul că aș fi capabilă să fac orice. (Nu este de mirare că am multe amintiri cu plasturii pe care mi-i punea mama pe genunchii juliți.)

Casa noastră era plină de muzică. Mamei îi plăcea să cânte gospel - de la primele cântece ale Arethei Franklin la Edwin Hawkins Singers. În India câștigase un premiu de interpretare și mie îmi plăcea să-i aud vocea. Și tatei îi plăcea muzica în egală măsură. Avea o vastă colecție de jazz, erau atât de multe albume încât acestea ocupau toate rafturile de pe un perete întreg. Adormeam în fiecare noapte pe melodiile lui Thelonius Monk, John Coltrane sau Miles Davis.”

Divorțul și împărțirea bibliotecii

Însă armonia dintre părinții Kamalei n-a durat mult: „Cu timpul, relația a început să scârțâie. Au încetat să mai fie binevoitori unul față de celălalt. Știam că se iubeau foarte mult, dar parcă deveniseră precum apa și uleiul. Când aveam 5 ani, legătura dintre ei se destrămase sub povara incompatibilității. S-au separat la scurt timp după ce tatăl meu a acceptat un post la Universitatea din Wisconsin, iar câțiva ani mai târziu au divorțat.

N-au existat discuții în privința împărțirii banilor. Singurul motiv de dispută a fost biblioteca. M-am gândit adesea că, dacă ar fi fost ceva mai în vârstă, mai maturi emoțional, poate căsătoria lor ar fi supraviețuit. Dar erau atât de tineri! Tatăl meu fusese primul iubit al mamei. Amândurora le-a fost greu.

Pentru mama cred că divorțul a fost un fel de eșec la care nu se gândise niciodată. Căsătoria ei fusese în egală măsură un gest de revoltă și unul de iubire. Fusese destul de greu să le explice această căsătorie părinților ei. Dar să le explice divorțul îmi închipui că fusese încă și mai greu. Mă îndoiesc că aceștia i-au reproșat vreodată - Ți-am spus noi! -, dar cred că aceste cuvinte au răsunat oricum în mintea ei.”

Două țeluri

În continuare, în siajul mărturisirii Kamalei: „Maya era încă foarte mică în momentul separării lor, puțin prea mică pentru a înțelege ce se întâmpla sau să simtă cât de dificil era totul. Am perceput adesea o umbră de vinovăție din cauza a ceva ce Maya nu ajunsese să trăiască niciodată: îmi cunoscusem părinții pe vremea când erau fericiți împreună. Maya nu a avut această șansă. Tata a continuat să facă parte din viața noastră. Îl vedeam la sfârșit de săptămână și ne petreceam verile cu el la Palo Alto.

Însă mama este cea care s-a ocupat, de fapt, de creșterea noastră. De ea a depins cel mai mult transformarea noastră în femeile care aveam să devenim. Și a fost extraordinară! Mama abia dacă avea un metru și jumătate în înălțime, dar părea de doi metri. Era isteață și puternică, aprigă și protectoare. Generoasă, loială și amuzantă. Avea doar două țeluri în viață: creșterea celor două fiice și eradicarea cancerului mamar.”

Activism politic dinspre bunicii indieni

Impresionant, nu? Dar să facem loc spovedaniei Kamalei: „Ne forța limitele și avea mari așteptări de la noi. Iar în tot acest timp ne făcea pe Maya și pe mine să ne simțim speciale, ca și când am fi putut să facem orice ne doream dacă depuneam efortul necesar pentru asta. Mama crescuse într-o familie în care activismul politic și asumarea unui rol conducător în comunitate erau considerate de la sine înțelese. Mama ei, bunica mea, Rajam Gopalan, nu urmase liceul, însă era o iscusită organizatoare a comunității.

Adăpostea femei care erau abuzate de soții lor, după care îi suna pe aceștia și le spunea că ar face bine să se dea pe brazdă dacă nu vor să aibă de-a face cu ea. Obișnuia să strângă la un loc femeile din sat și să le învețe despre contracepție. Bunicul meu, P. V. Gopalan, făcuse parte din mișcarea pentru independența Indiei. În cele din urmă, ca înalt diplomat în Guvernul Indiei, el și bunica mea petrecuseră o perioadă în Zambia după ce aceasta își câștigase independența, ajutând la stabilirea refugiaților.”

La proteste, în cărucior

„De la ei - amintea Kamala -, mama a învățat că a te pune în slujba altora dădea vieții un scop și un rost. Iar Maya și cu mine am învățat de la mama același lucru. Mama a moștenit puterea și curajul bunicii. Oamenii care le cunoșteau știau că nu trebuiau să se pună cu niciuna dintre ele. Iar de la amândoi bunicii mama a dobândit o acută conștiință politică. Era conștientă de trecut, conștientă de luptă, conștientă de inechități. Se născuse cu simțul dreptății în sânge.

Părinții mă aduceau adesea cu ei, în cărucior, la marșurile pentru drepturile civile. Din fragedă pruncie îmi amintesc de o mare de picioare care se mișca de colo,colo, de energia din jur, de strigăte și cânturi. Dreptatea socială ocupa o parte importantă a discuțiilor de familie. Mama râdea, povestind o istorioară despre cum mă foiam eu când eram mică. - Ce dorești? întreba ea, încercând să mă liniștească. - Libeltate! îi strigam eu.”

Vis american în Berkeley, California

De unde până unde mândria originilor la Kamala Haris: „Mama, bunicii, mătușile și unchiul ne-au insuflat mândria față de rădăcinile noastre sud-asiatice. Numele noastre indiene clasice erau o trimitere la tradiție, iar noi am fost crescute cu o conștientizare acută și o intensă apreciere a culturii indiene. Toate expresiile de afecțiune sau de frustrare ale mamei erau rostite în limba sa maternă - ceea ce mie mi se pare potrivit, din moment ce asociez cel mai mult cu mama puritatea acelor emoții.

Mama a înțeles foarte clar că ea creștea două fiice de culoare. Știa că țara ei adoptivă avea să ne privească, pe Maya și pe mine, ca pe niște fete de culoare și era hotărâtă să se asigure că vom deveni niște femei de culoare mândre și încrezătoare. Cam la un an de la despărțirea părinților, ne-am mutat la etajul superior al unui duplex de pe Bancroft Way, într-o parte a orașului Berkeley cunoscută drept zona de șes.

Era un cartier foarte unit, alcătuit din familii muncitoare care se străduiau să lucreze temeinic, să-și plătească facturile și să se sprijine reciproc. Era o comunitate care investea în copiii săi, un loc în care oamenii credeau în principiul fundamental al visului american: dacă muncești din greu și faci ceea ce este corect, copiii tăi vor avea o viață mai bună decât tine.”

Experiment național de desegregare

Raționament corect, nu? „Nu eram bogați financiar, însă valorile după care ne conduceam ne ofereau un alt gen de bogăție. Înainte de a pleca la serviciu, la laboratorul de cercetare, mama ne pregătea în fiecare dimineață pe Maya și pe mine. De obicei ne prepara o cană de Carnation Instant Breakfast (cacao preparată cu apă). Puteam să alegem aromele: ciocolată, căpșuni sau vanilie. În ocazii speciale, căpătam Pop-Tarts (n.r. - sandviciuri semipreparate, cu umplutură dulce).

Din punctul ei de vedere, micul dejun nu era momentul zilei în care să te deranjezi prea mult. Își lua rămas-bun cu un sărut, iar eu mergeam până la colțul străzii și mă urcam în autobuzul care mă ducea la Școala Primară Thousands Oaks. Abia mai târziu am aflat că noi făceam parte dintr-un experiment național de desegregare, copiii de culoare care proveneau din clasa muncitoare din zona de șes fiind duși cu autobuzul într-o direcție, copiii albi din dealurile Berkeley fiind duși în altă direcție. Pe atunci, tot ce știam era că autobuzul mare și galben era modalitatea prin care ajungeam la școală.”

Aclamată de învățătoare

Un moment înduioșător: „Privind fotografia cu colegii mei de școală din clasa întâi, îmi amintesc cât de minunat a fost să cresc într-un mediu atât de divers. Deoarece elevii veneau cam din toată regiunea, eram foarte diferiți; unii locuiau în locuințe sociale, alții erau copii de profesori. Îmi amintesc că la școală celebram sărbătorile diverselor culturi și că am învățat să număr până la 10 în mai multe limbi.

Părinții, printre care și mama, se ofereau benevol să țină ore de științe și de proiecte artistice cu copiii la clasă. Doamna Frances Wilson, învățătoarea mea din clasa întâi, era profund dedicată elevilor săi. Când am absolvit studiile doctorale în Drept la Hastings, la Universitatea California, în public se afla însăși doamna Wilson, care mă aclama.”

Un satâr imens (în stil chinezesc)

O revenire la tendințele culinare ale mamei: „Cu excepția micului dejun, mama adora să gătească, iar mie îmi plăcea să stau cu ea în bucătărie, să o urmăresc, să simt aromele și să mănânc. Avea un satâr imens în stil chinezesc pentru mărunțit și un bufet plin cu mirodenii. Îmi plăcea că bamele puteau fi un preparat tradițional afro-american sau un preparat indian, în funcție de mirodeniile pe care le foloseai; ea le adăuga creveți uscați și cârnați, ca să le facă tocăniță, sau le călea cu turmeric și semințe de muștar.

Mama gătea ca un om de știință. Experimenta tot timpul - într-o seară, stridii și carne de vită gătite la wok, în altă seară, chiftele de cartofi. Când gătea, o asculta adesea pe Aretha Franklin la casetofon, iar eu dansam și cântam în sufragerie ca și când aceea ar fi fost scena mea. Ascultam tot timpul versiunea ei a piesei To Be Young, Gifted and Black, un imn al mândriei de a fi negru, interpretat prima oară de Nina Simone.”

Rigla peste degete

Alte, savuroase, amintiri din copilărie: „De trei ori pe săptămână mă duceam ceva mai sus pe stradă, la locuința doamnei Jones. Aceasta era o pianistă de muzică clasică, însă, neexistând prea multe opțiuni în domeniu pentru o femeie de culoare, devenise profesoară de pian. Era severă și serioasă. De fiecare dată când mă uitam la ceas să văd cât timp mai rămăsese până la sfârșitul lecției de pian, mă plesnea cu rigla peste degete.

În alte seri mă duceam acasă la mătușa Mary și unchiul Sam și jucam șah. El era un jucător foarte bun și îi plăcea să-mi vorbească despre implicațiile mai importante ale acestui joc: ideea de a acționa strategic, de a avea un plan, de a gândi lucrurile cu mai mulți pași înainte, de a prevedea acțiunile adversarului și de a-mi adapta propriile acțiuni pentru a le dejuca pe ale sale. Din când în când, mă lăsa să câștig.”

Dumnezeul faptelor

Despre credință: „Duminicile, mama ne trimitea pe 23rd Avenue, la Biserica lui Dumnezeu, înțesată cu ceilalți copii aduși de doamna Shelton în automobilul său break. Amintirile mele cele mai timpurii despre învățăturile din Biblie sunt despre un Dumnezeu plin de iubire, un Dumnezeu care ne cere: Deschide gura ta pentru cel mut și fă dreptate celui sărac și năpăstuit. Aici am aflat că a crede înseamnă de fapt a acționa.

Maya și cu mine cântam în corul de copii al bisericii, unde imnul meu preferat era Fill My Cup, Lord! (Umple-mi cupa, Doamne!). Îmi amintesc că de Ziua Mamei am recitat cu toții o odă pentru mame. Fiecare dintre noi mimam una din literele cuvântului mamă. Mie îmi revenise litera T și am stat acolo semeață, cu brațele întinse de ambele părți preț de mai multe minute”, mai afirmă Kamala Harris în carte.

Șocul zăpezii

„Când am ajuns la gimnaziu - nota Kamala -, a trebuit să plecăm. Mamei i se oferise o ocazie unică la Montreal - să predea la Universitatea McGill și să efectueze cercetări la Jewish General Hospital. Era un pas important și incitant în avansarea ei în carieră. Nu era totuși o ocazie incitantă și pentru mine.

Aveam 12 ani, iar gândul de a pleca din însorita Californie în februarie, în mijlocul anului școlar, într-un oraș străin în care se vorbea franceza și care era acoperit de trei metri și jumătate de zăpadă, era supărător, ca să nu spun decât atât. Mama a încercat să facă totul ca să ni se pară o aventură, ducându-ne să ne cumpărăm primele noastre paltoane și mănuși, ca și când aveam să fim exploratorii formidabilei ierni nordice.

Însă mie îmi era greu să privesc totul în felul acesta. Situația s-a înrăutățit când mama ne-a spus că voia să învățăm limba franceză, drept pentru care avea să ne înscrie la o școală din cartier pentru vorbitorii nativi de franceză, Notre-Dame-des-Neiges (Fecioara Maria a Ninsorilor).”

Vioară, corn francez și timpan

O schimbare șocantă! „A fost o tranziție dificilă, din moment ce tot ce știam în limba franceză se datora lecțiilor de balet la care Madame Bovie, profesoara mea de balet, striga: Demi-plié și sus! Eu glumeam, spunând că mă simțeam ca o rață, pentru că la noua noastră școală spuneam toată ziua: Quoi? Quoi? Quoi? (Ce? Ce? Ce?). În cele din urmă, am convins-o pe mama să-mi permită să mă transfer la o școală bună de arte, unde m-am înscris la cursurile de vioară, corn francez și timpan, pe lângă cele de istorie și matematică.”

Formidabil! Și o undă de (auto)ironie: „Într-un an am reușit să cântăm Free to Be… You and Me de la cap la coadă. Până am ajuns la liceu, mă adaptasem la noul mediu. Încă îmi era dor de casă, de prieteni și de familie și eram întotdeauna foarte bucuroasă să mă întorc acolo pe perioada verii și a altor vacanțe, când stăteam fie la tatăl meu, fie la doamna Shelton. Oricum, nu mă îndoiam că mă voi întoarce acasă ca să urmez facultatea.”

O rochie roșu-aprins și pantofi cu tocuri înalte

Urmarea? „Mi-am invitat ambii părinți la absolvire, chiar dacă știam că nu aveau să-și vorbească. Însă eu tot doream să fie amândoi acolo pentru mine. Nu voi uita niciodată cum stăteam în primele două rânduri de scaune din amfiteatru, privind spre public. Mama nu se vedea pe nicăieri. Unde o fi?, mă întrebam eu.

Oare nu se află aici pentru că a venit tatăl meu? Festivitatea era pe punctul de a începe. Și atunci, ușa din spate a amfiteatrului s-a deschis dintr-odată și mama - care în majoritatea timpului purta blugi și teniși când se ducea la laborator - a intrat îmbrăcată într-o rochie de un roșu-aprins și pantofi cu tocuri înalte. Ea nu a fost niciodată o persoană care să se lase intimidată de o anumită situație.”

Modelele

Cum s-a înfiripat gândul la studiile juridice? „Cu toate că sămânța fusese plantată cu mult timp în urmă, nu știu exact momentul în care am decis că voiam să devin avocat. Unii dintre cei mai mari eroi ai mei fuseseră avocați: Thurgood Marshall, Charles Hamilton Houston, Constance Baker Motley - niște somități ale mișcării pentru drepturile civile.

Țineam foarte mult la corectitudine și priveam legea ca pe un instrument care putea ajuta la îndreptarea lucrurilor. Însă ceea ce cred că m-a atras cel mai mult la această profesie a fost felul în care oamenii din jurul meu aveau încredere în avocați și se bazau pe aceștia. Unchiul Sherman și Henry, prietenul nostru apropiat, erau avocați și, de fiecare dată când cineva avea o problemă, o persoană din familie sau din cartier, primul lucru pe care-l auzeai era: Sună-l pe Henry. Sună-l pe Sherman. Ei vor ști ce este de făcut. Ei vor ști să pună lucrurile cap la cap.

Voiam să pot face asta. Voiam să fiu eu cea pe care o sunau oamenii. Voiam să fiu eu cea care putea să-i ajute. Prin urmare, când a sosit momentul să aleg o facultate, am dorit să fac alegerea cea mai potrivită. Și ce loc ar fi fost mai bun pentru asta, m-am gândit eu, decât universitatea la care studiase însuși Thurgood Marshall?”

Facultatea-rai

Din vremea studenției: „Auzisem dintotdeauna povești despre ce loc minunat era Universitatea Howard, mai ales spuse de mătușa Chris, care studiase acolo. Howard este o instituție cu o tradiție extraordinară, una care a rezistat și a prosperat încă de la întemeierea sa, la 2 ani după încheierea Războiului Civil. A rezistat și când ușile către o educație superioară au fost larg închise pentru studenții de culoare. A rezistat și când segregarea și discriminarea erau la ordinea zilei. A rezistat și când puțini erau cei care recunoșteau potențialul și capacitatea tinerilor și tinerelor de culoare de a fi lideri.

Generații de studenți au fost educați și formați la Howard, înzestrați cu încrederea de a ținti sus și cu instrumentele necesare pentru a se ridica până acolo. Voiam să fiu unul dintre ei… iar în toamna lui 1982 m-am mutat în Eton Towers, prima mea cameră din căminul studențesc. Îmi voi aminti întotdeauna momentul în care am intrat în Amfiteatrul Cramton pentru cursul de orientare al studenților din anul întâi. Încăperea era înțesată. Am stat în picioare în spatele sălii, am privit în jur și mi-am zis: Aici este raiul!.

Un calculator la doi avocați

După absolvirea Facultății de Drept (1989) și accederea în Barou, domnișoara Harris s-a spetit nouă ani la Biroul procurorului districtual al Comitatului Alabama, apoi a fost promovată de cealaltă parte a golfului, la San Francisco. Amintirile Kamalei nu sunt tocmai plăcute: „Biroul era vraiște. Exista un calculator la doi avocați, niciun fel de sistem de evidență și nicio bază de date pentru urmărirea cazurilor. Se zvonea că, după ce procurorii soluționau un caz, unii dintre ei aruncau dosarele la gunoi. Eram la sfârșitul anilor 1990 și biroul încă nu dispunea de o adresă de e-mail.” America, nenică!

„Mai exista, de asemenea, un număr imens de cazuri nesoluționate care lâncezeau, neinvestigate, nejudecate. Avocații erau nemulțumiți că poliția nu investiga cazurile. Poliția era nemulțumită din cauza procurorului districtual pentru că biroul său nu reușea să obțină condamnări. Hotărârile care se luau la vârful instituției păreau să fie arbitrare și aleatorii, iar moralul angajaților era aproape la pământ.

Acel mediu toxic a fost agravat și mai mult de o serie de concedieri. Într-o zi de vineri, 14 avocați s-au întors de la masa de prânz și au găsit pe scaunele lor notificări de concediere. Era o catastrofă. Oamenii au plâns, au strigat, iar în scurt timp teama lor s-a transformat în paranoia…”.

Colacul de salvare

Cum a scăpat Kamala Harris din acest scenariu horror? „După 18 luni mi s-a oferit un colac de salvare. Procurorul orașului San Francisco, Louise Renne, m-a sunat ca să-mi prezinte o ofertă de lucru. Louise era prima femeie care deținea acel post. Era o deschizătoare de drumuri și era neînfricată, luptându-se cu interese adânc înrădăcinate care variau de la fabricanții de arme și companiile producătoare de tutun până la cluburile exclusiviste pentru bărbați.

În biroul ei era liber un post de conducere la departamentul care se ocupa de protecția copilului și a familiei; voia să știe dacă m-ar interesa. I-am spus că aș accepta acest loc de muncă, dar că nu voiam să fiu doar un avocat care se ocupa de cazuri individuale; voiam să lucrez la politicile care ar putea îmbunătăți sistemul în ansamblu. Louise a fost de acord.”

Kamala Harris, procuroare municipală, procuroare districtuală, senatoare …

Kamala a petrecut doi ani (rodnici) în biroul procurorului municipal, apoi, după îndelungi socoteli, a intrat în lupta pentru funcția de procuror al Biroului districtual San Francisco. Pe care a câștigat-o detașat. „S-au scurs 20 ani de la învestirea mea ca procuror districtual. De atunci am petrecut aproape fiecare zi lucrând, într-un fel sau altul, la reforma sistemului de justiție penală.

Am petrecut două mandate urmărind acest țel în calitate de procuror districtual, aproape două mandate ca procuror general și am prezentat o propunere legislativă cu privire la reforma justiției penale în primele mele șase săptămâni ca senator al Statelor Unite. Cu toate că în dimineața învestirii mele din 2004 înțelegeam - pe deplin - cât de importante erau acele chestiuni pentru mine, nu mi-aș fi imaginat niciodată că ele mă vor duce din San Francisco la Sacramento, iar de acolo la Washington, D.C.”

Sursa foto: Editura Nemira