La oamenii săraci cu duhul blândeţii, uimirile sunt mai acide. Mai iuţi. Ard bine de tot scoarţa cerebrală. De aceea, li se şi întâmplă să pună întrebări uneori indecente.
Aşa m-am frământat şi eu, când, după ce văzusem serii-serii de „Pif”-uri, l-am întâlnit pe Rahan. Erou de bandă desenată care izbutea atunci să răscolească toate rezervele de vitejie din pivniţa cu izbânzi a fiecărui băieţel visător. Combinaţie între El Cid şi Ragnar, el era eroul aşteptat să alunge nedreptatea, hoţiile, smintelile şi tristeţile din timpul nopţilor lungi de iarnă.
Şi avea o sabie lungă, o spadă grea şi ascuţită, cu două tăişuri, cu care îi descăpăţâna pe toţi duşmanii. Pă dă rând! Numai că – am observat eu la un moment dat (iar, apoi, am urmărit cu perseverenţă!) – nu ştiu de ce, dar Rahan al meu folosea doar un singur tăiş din cele două. Bref! Sabia era murdară de sângele păgân doar pe o parte. Celălalt tăiş era curat-curăţel. Impecabil. Şi albastru precum cerul, vara, pe Croazetă.
Măi, să fie! – mi-am zis şi m-am scărpinat perplex în vârful capului, aidoma gospodarului care nu înţelege de ce nu merge carul, cu toate că nu a înhămat boii(!). O fi ceva! – am conchis. Am abandonat apoi subiectul, trecând la Placide et Muzo şi la Jujube et Gai-Luron. (NOTĂ: Nutresc speranţa că se mai găsesc oameni care ştiu cine au fost eroii ăştia cu nume zbanghii!).
Mai târziu, aveam să văd sabia lui Ştefan cel Mare, la Topkapî. (NOTĂ: Într-o vitrină din încăperea deasupra intrării căreia scria, atenţie: Gifts!! Nu era nici pradă de război, nici fake ieşit din secţia de propagandă a Înaltei Porţi. Era „cadou”. Deci, eu şi cu copiii mei ce să înţelegem? Că Ştefan cel Mare şi Sfânt i-a cadorisit pe cei mai aprigi duşmani ai săi cu sabia sa voievodală, simbolul suprem al puterii sale domneşti? Păi asta-i mai mult decât vasalitate, nene!... Dar nu mai insist, fiindcă-mi aduc aminte imediat că, după 47 de ani de glorioasă istorie, el şi-a încheiat domnia prin a plăti tribut turcilor. Adică exact cum începuse!...).
M-am uitat la ea cu atenţie şi am observat că un tăiş era perfect ascuţit, pe când celălalt era zdrelit, tocit şi uşor mâncat de rugină. Ca şi cum n-ar fi fost niciodată folosit la tăiere… Sau poate doar mi s-a părut?
Aşa şi cu justiţia noastră de astăzi. Ca o sabie cu două tăişuri. Majoritatea kovesitoare vede doar unul – care-i ca un brici ce taie din rădăcină corupţia. În vreme ce ălălalt – nevăzut, ocult, ascuns, misterios – nu taie nimic. Doar lasă urme. Ca nişte biete zgârieturi pe cazier!
Recomandările noastre
