Citind însemnările din jurnalul mamei, ascuns într-un wc putred din fundul unei curți, mi se părea cea mai tare chestie din toată existența mea plictisitoare. Țineam lanterna telefonului aprinsă ca să pot vedea paginile ce deveniseră maronii după atâția ani de stat în mizerie. Un apel de la tata m-a întrerupt brutal, aducându-mă în realitate :

- Bogdane, unde ai dispărut? Am nevoie de tine.

 - Vin acum, am răspuns grăbit, de parcă mi-ar fi fost teamă să nu mă prindă.

M-am ridicat, iar scândurile care nu știu cum mai suportau greutatea mea au trosnit ca și când prinseseră viață și nu voiau să-mi dea drumul. Am împins cu piciorul ușa la fel de șubredă ca toată cutia aia de lemn și am dat peste soră-mea care mă spiona.

- Ce faci în dărăpănătura asta?

- Cam ce aș putea să-ți răspund? E un wc, încearcă să-ți imaginezi.

- Mă rog, ești dubios. M-a trimis tata după tine.

 - Știu, m-a sunat. Am terminat interogatoriul?

Eram iritat de prezența ei și chiar nu voiam să-mi vadă jurnalul pe care nu apucasem să îl ascund.

- Ce ai acolo? O carte? Te ascunzi ca să citești?

Am băgat jurnalul sub tricou și m-am întors spre ea :

- Încetează, mă plictisești.

Tata mă aștepta în pragul ușii ușor enervat :

- Te-am rugat să te grăbești. Trebuie să mergem până la cimitir să vorbim cu groparul. Ramona, tu rămâi în casă, să primești oamenii care vin la priveghi. Mama nu se simte bine.

 A doua zi urma să o îngropăm pe bunica și nimeni nu-i făcuse groapa. Cimitirul satului se întindea într-o vale plină de copaci. N-avea gard, dar moartea își marcase cu o linie imaginară teritoriul. Dincolo de crucile învechite, creșteau lanuri de porumb și pășteau vaci singuratice și câteva capre ce nu-și găseau liniștea.

- Să trăiți! Eu sunt Vasile, groparul. Dumneavoastră sunteți ginerele, nu?

Tipul ăsta apăruse de nicăieri, speriindu-l pe tata de parcă ar fi văzut o fantomă. Era atât de slab că pielea părea să-i fie cu câteva numere mai mare, iar pe cap avea o pălărie verde cu marginile mâncate de timp. Se sprijinea într-o unealtă despre care eu am apreciat că-i servea la făcutul gropilor și stătea cu mâna întinsă, așteptându-l pe tata să îi răspundă la salut.

- Bună ziua. Da, eu sunt.

- Groapa e gata, vă așteaptă.

- Deja? s-a mirat tata. Și cu celelalte oseminte ce-ați făcut?

Omul se uită mirat și răspunde:

- Păi nu era nimic înăuntru. Că acum mai bine de treizeci de ani nu i-a găsit nimeni oasele, i-au pus doar o cruce ca să o plângă lumea. Doar taică-său ar fi putut să zică ceva, dar morții nu vorbesc.

Treaba asta devenea interesantă. Nu înțelegeam prea bine despre cine vorbea groparul Vasile, dar simțeam că voi afla răspunsul din jurnalul mamei. Mi-am amintit că-l vârâsem în pantaloni ca să-l ascund de soră-mea. În timp ce gândurile mele umblau anapoda, ne-am apropiat de groapa bunicii. Lângă groapă, era o cruce mică, pe care scria Tănăsescu Maria, fiică iubitoare,prea devreme plecată la îngeri. Un portret oval, aproape șters, înfățișa chipul unei fete ce semăna izbitor cu mama.

- Tată, cine e Tănăsescu Maria?

- E sora mamei, mi-a răspuns tulburat.

- Sora geamănă,nu? Cum a murit?

Tata n-avea chef să-mi răspundă.

- Lumea zice că a omorât-o taică-său înainte să se arunce în fața trenului și ar fi îngropat-o pe undeva, s-a trezit groparul vorbind.

Omul ăsta părea să știe lucruri, dar privirea aspră a tatei l-a făcut să-și vadă de ale lui.

- Atunci ne vedem mâine. Să trăiți.

- Hai acasă, m-a tras tata de umeri.

E târziu și trebuie să ajungă preotul. Evident că am întârziat, iar mama ne aștepta plină de reproșuri :

- Bineînțeles că trebuie să le fac pe toate singură.

 - Am fost la cimitir să vorbesc cu groparul. Credeam că trebuie să scoată niște oase mai întâi, dar am aflat că n-are de unde.

În sinea mea mă bucuram că tata o înfrunta și așteptam să văd ce va zice mama despre rămășițele sorei moarte.

- Dacă m-ai fi întrebat, ai fi aflat că mormântul e gol.

Tata a părut mulțumit de răspuns, dar pe mine parcă mă ardea pielea de la jurnalul pe care nu mai apucam să-l citesc.

- Bogdane, vino repede să-ți spun ce-am aflat.

Ramona era atât de nerăbdătoare să-mi povestească, încât m-a târât pe prispa casei, răsturnând găleata cu nisip în care agonizau niște resturi de lumânări.

- Mama a avut o soră geamănă pe care o chema Maria. Bunicul a omorât-o după care s-a aruncat în fața trenului. S-a făcut bucăți, l-au adunat într-un sac. Mi-a zis o babă care stă pe lângă bunica. Nu e tare?

 - I-am văzut mormântul la cimitir, i-am răspuns plictisit.

- Al bunicului?

- Al Mariei,nu despre ea vorbeai?

- Parcă suntem în filme. Avem un bunic asasin și sinucigaș. Acum înțeleg de ce mama e o ciudată. Crezi că o să ne omoare și pe noi? Chestiile astea se moștenesc.

- Mai taci odată.

Am oprit-o pentru că mama stătea la doi pași de noi și ne privea. Oare auzise discuția?

- Ramona, ridică lumânările alea că dai foc casei.

Am profitat și m-am dus în curte, departe ochii curioșilor. Ceva mă atrăgea la acel wc părăsit și am intrat în el ca într-o sală de lectură. Rămăsesem la pagina în care mama povestea că urma să fie dusă la un spital de nebuni.

E rece aici și nu cunosc pe nimeni. Mi-au promis că nu stau mai mult de zece zile. Tata nu a scos niciun cuvânt tot drumul. Aș fi vrut să-i explic că totul a fost o greșeală, că nu-i doream moartea Mariei, voiam doar să mă iubească și pe mine cum o iubeam pe ea. Mama l-a rugat pe doctor să mă facă bine. De parcă niște pastile m-ar fi putut ajuta să-mi iubesc sora.

Urmau apoi câteva pagini desenate în care nu o recunoșteam deloc pe mama. Probabil că pe atunci geniul nebuniei nu o lovise încă și nu picta ciudat cum o face azi.

Sunt fericită. Azi plec acasă, deși au trecut doar trei zile de când m-au adus aici. Doctorul a sunat-o pe mama și i-a spus că sunt sănătoasă, că gelozia e normală între frați. Miau dat vitamine și niște siropuri ca să dorm noaptea.

O compătimisem degeaba. A scăpat la nebuni după trei zile. Poate așa se explică purtarea ei de acum, poate trebuia să stea mai mult acolo. Paginile următoare lipseau-fuseseră rupte. Urmau apoi niște însemnări despre bunicul, ștersături imposibil de descifrat, litere deformate din pricina unor lacrimi.

Maria e rea, mereu mă tachinează că n-am talent la desen. Ieri mi-a spus că sunt urâtă și niciun băiat nu se va uita vreodată la mine. Dar suntem identice i-am spus, înseamnă că și tu ești urâtă. Azi noapte m-am trezit brusc și cred că l-am văzut pe tata peste Maria. Sigur era el pentru că i-am simțit mirosul. Nu știu ce-i făcea, dar se cutremura tot patul. L-am strigat și s-a oprit.

Am scăpat jurnalul din mână. Bunicul nu fusese doar un criminal, ci își abuzase și propriul copil. Mă gândeam la faptul că n-o crezusem pe Ramona când mi-a povestit despre crimă. În sinea mea o bănuiam pe mama. Eram hotărât să citesc până la capăt, după care să spun tuturor adevărul.

N-am avut curaj să vorbesc cu Maria despre ce văsusem în noaptea aceea. Mi-era rușine. Îl pândeam pe tata, o pândeam pe ea, ca să mă conving că nu fusese doar un vis urât. Voiam să înțeleg de ce tata o iubise întotdeauna pe ea mai mult decât pe mine.

Alte pagini lipsă și nu știam dacă cineva le rupsese intenționat sau pur si simplu mama le îndepărtase fără un motiv anume.

Azi i-am prins. Am ieșit din casă pe întuneric și m-am dus până la baraca din spate. Atunci am înțeles că iubirea tatei era altfel, una pe care nu mi-o mai doream. Am început să strig la el și să-l ameninț că-l spun mamei.

- Maică-ta știe!

- Atunci o să merg la poliție, i-am răspuns curajoasă.

 Tata s-a speriat. Și-a tras pantalonii, m-a privit în ochi și mi-a spus – dacă faci asta, mă omor. Și a ieșit, Dumnezeu știe unde, fugind ca un nebun. Maria mi-a tras o palmă și s-a dus după el.

- Dacă moare tata, te omor, auzi?

Citeam îngrozit. Tot scenariul pe care mi-l imaginasem se năruise în câteva pagini. Ajunsesem la finalul jurnalului. Era ultima pagina și miera teamă să o citesc.

Mi-e frică. Stau în cameră și aștept să se întorcă Maria. Pe tata nu-l mai vreau înapoi. Sper să facă ce a zis și să nu se mai întoarcă niciodată. Nu știu de ce, dar simt că ceva rău o să mi se întâmple. Maria, unde ești? De ce s-a înfuriat atât de tare, de ce? Am salvat-o de un monstru. Doamne, dacă existi, ai grijă de mine!

Sfârșit. Eram mai confuz ca niciodată. Cine a omorât-o pe Maria? Bunicul? De ce ar fi făcut-o? Mai degrabă i-ar fi luat viața mamei, de teamă să nu-l denunțe. Atunci ce se întâmplase în familia asta? Ce secret ascundea mama? Am ieșit din wc ul blestemat care mă făcuse părtaș la lucruri pe care acum aș fi vrut să nu le fi aflat niciodată, iar în fața mea se afla mama. Mi-a văzut jurnalul :

- De ce dracu nu ți-ai văzut de treaba ta?

 - Ce-am făcut?

- L-ai citit?

- Da.

 - A trebuit să o omor. Nebuna voia să meargă la poliție. Din cauza ei tata s-a aruncat sub roțile trenului. A murit în fața mea, înțelegi?

- Mamă,ce spui? Tu ești Maria?

A plecat fără să-mi răspundă. În stilul ei – de parcă ar fi știut că secretul va fi în siguranță. În definitiv era mama mea, chiar dacă tocmai aflasem că se numea Maria.