Fost jucător de rugby la UV Timișoara, Bimbo cum îi spun prietenii, are un zâmbet larg și strălucitor care ți-l face simpatic din prima. După care începe să-ți spună o mulțime de povești. Multe dintre ele sunt de povestit, dar nu acum, pentru că în jurnalul acesta de călătorie mă ocup de Marrakech. Unele par fantastice, dar zilele astea am avut ocazia să-l văd la „lucru”, așa că-l cred.

Cum a ajuns Bimbo în Marrakech?

Este jucător profesionist de poker, a avut un contract cu un cazinou din Tanger, apoi cu unul din Marrakech, la cel mai înalt nivel, la cazinoul care aparține de hotelul La Mamounia. Un hotel de lux care a găzduit numeroase personalități, de la Winston Churchill, care picta din balcon faimoasele apusuri de soare ale Marrakech- ului, la Charles de Gaulle și Charlie Chaplin. Cel mai recent vizitator a fost Orlando Bloom, cu Miranda Kerr care a luat apartamentul de 16.000 de euro pe zi. Este emblema orașului Marrakech, dar Bimbo are șanse să devină la fel de celebru.

Ce înseamnă jucător profesionist de poker, ce viață ai într- o asemenea meserie? Nu pare prea simplu. Lucrezi numai noaptea, talentul tău stă în modul în care „deschizi” masa, adică să-i faci și pe alți jucători să mizeze, să fii simpatic, dar mai ales să fii atent pentru că joci pe banii tăi. Cazinoul îți dă un apartament, mănânci tot acolo și în funcție de cât de bine te miști, poți câștiga câteva mii de euro pe lună. Sincer, mi se pare un fel de colivie aurită. Ai chef, n-ai chef, te doare ceva, o măsea, umărul sau ficatul, trebuie să fii simpatic.

Bomboane și napolitane pentru copii

Aici cred că este cheia succesului la Bimbo, d-aia are atâția prieteni. E simpatic și zâmbitor întotdeauna. Poate fi un ghid excelent, știe o mulțime de locuri, oameni și date. Dar mai e ceva.

L-am văzut mergând la niște prieteni marocani care aveau un atelier de olărit și un magazin de mobilă făcută din lemn adus din deșert, ceva extrem de ciudat și atractiv, oameni pe care nu-i mai văzuse de câteva luni și care l-au primit cu o afecțiune nedisimulată.

Ne-am dus cu ei în sat, iar acolo Bimbo a împărțit o plasă plină cu bomboane și napolitane copiilor. Inițial, când ne-a zis să ne oprim să cumpărăm bomboane, m-am simțit ciudat, dar apoi văzând sărăcia și bucuria copiilor, am înțeles. L-am văzut făcând lucrul ăsta cel puțin încă o dată, cât am stat împreună. O făcea din suflet.

Poveștile lui Bimbo legate de Marrakech sunt fascinante. Dar cel mai mult mi-a plăcut cea legată de Crăciunul pe care s-a gândit să-l petreacă în deșertul Saharei. Asta-i una din aventurile lui Bimbo în deșert.

O excursie de trei zile, două nopți. Mic dejun și cină. 1.700 de kilometri cu mașina. În prima noapte dormi într-un hotel de patru stele, patru stele africane, a doua zi dormi în corturile din deșert, plus patru ore de mers cu cămile, două ore dus-două ore întors. Foc de tabără și muzică. Cât a plătit? Nimeni nu a reușit să ghicească. A costat 72 de euro, adică 800 de dirhami marocani.

Surpriza pe care i-a făcuto prietenei lui de atunci, s-a transformat într-o surpriză și pentru el. De aici o să încerc să redau cât mai fidel povestea lui, cu cuvintele lui. A sărit de la o idee la alta, dar o să păstrez savoarea spuselor lui.

În autocar, zici că erau d-ăia pictați. Erau japonezi, suedezi, vreo patru englezi, cred că niște singaporezi, un autocar de 18 locuri plin. La început nu am vorbit, până am început să fiu așa, mai simpatic. În prima seară, în hotel, că marocanii sunt vestiți pentru locurile de filmare, plus că dacă le dai 100 de dirhami pe zi sunt mulțumiți, cât te costă să aduni 1000 de luptători. Știi că în orașul Fez s-a filmat serialul ăla brazilian, celebru? Care serial celebru? Clona…N-am auzit de el. Zi povestea cu Crăciunul!

„Hai că vine Crăciunul, ce avem de băut?”

În prima seară la hotelul ăla șmecher, era un frig de înțepeneai. Eu nu știam, că era prima mea excursie în deșert, dar noaptea e foarte frig. Fiind mai șmecher decât japonezii, am dat 10 euro și imediat mi-au apărut două autosuflante în cameră, numai petale de trandafir nu aveam în cameră. Ăia n-au știut, așa că au avut puțin frig în cameră, de povesteau dimineața cum au dormit cu 3-4 pături peste ei.

În fine, ajungem în deșert, numai că m-am descurcat și acolo. În mod normal, la banii ăștia ei îți dau niște corturi foarte mari, în care dormi cu toți la comun. Ai niște saltele umplute cu un nisip foarte fin, nisip scos de la 6-7 metri, care sunt cele mai bune saltele pe care am dormit eu vreodată. Bagi umărul în ea și te îmbracă tot, de zici că ești de acolo. Ei zic că-i sărăcie, își cereau scuze, dar eu nu am vrut să le schimb.

Mă pune naiba și întreb cine-i șeful acolo. Jos la baza dunelor erau corturile lor, cu cămile, apunea soarele, un peisaj de vis. I-am dat 200 de dirhami și imediat am avut cortul meu, privat. Îi zic unuia de pe acolo, hai că vine Crăciunul, ce avem de băut. Nimic, îmi spune el. Am înnebunit. Noaptea de Crăciun cu prietena mea cea nouă, fără o șampanie…Mai bine plec.

Mă duc din nou la șeful ăla. Îi zic, șefule tu mă scoți din beleaua asta. Bombo, Bombo, așa îmi zicea, avem o singură soluție. Vezi duna aia, și îmi arată un deal. Trebuie să mă urc în vârful ei, că nu avem semnal la telefon în vale și să văd dacă-l mai prind pe Mohammed, prietenul meu. Îmi ia o oră și zece minute să urc pe dună, zice el. Berberii ăștia aveau antrenament și tehnică, cred că dacă încercam eu și în ziua de astăzi urcam prin nisipul ăla. Să-l fi văzut pe ăla când urca, era gazelă de deșert, în patru labe, n-ai văzut așa ceva, profesionist omul!

Când ajunge în vârful dunei, aud un răcnet: Bombo, Bombo, l-am prins pe Mohammed! Îți dau cuvântul meu, că din momentul în care a vorbit cu el la telefon, Mohammed a ajuns în 45 de minute. A venit cu ceva care nu era nici motor, nici motoscuter, era ca din Mad Max, avea și ceva ierburi pe el, de ziceai că-i de camuflaj. A venit pe ultima geană de lumină, de ziceai că-i un înger.

Eu îi spusesem că pentru fiecare sticlă de vin are în plus 5 euro. Îi comandasem 15. I-am întrebat pe fraierii ăia de englezi și japonezi dacă vor și ei, dar cred că încă nu se acomodaseră cu ideea. Doar un cuplu a zis că vrea trei sticle de vin. Știi cât a costat? Sticla de vin era la jumătate de preț față de Marrakech. Mohammed mi-a adus și bonul de la magazin. În momentul în care i-am dat banii, i-am dat în dirhami și i-am calculat la cel mai bun curs, omul s-a dat jos de pe mașinăria lui și mi-a pupat mâna. Eu nu știam ce se întâmplă. Îți mulțumesc că mi-ai dat posibilitatea să câștig atâția bani, mi-a zis Mohammed. Erau 75-80 de euro, în condițiile în care în orașele din deșert, oamenii săraci trăiesc cu 20 dirhami pe zi. Mi-a fost o rușine teribilă!

I-am zis, Mohammed este cel mai bun service pe care l-am avut vreodată. În oraș nici pizza nu-ți vine în 45 de minute! Data viitoare când vin în Sahara, pe tine te sun.

Eu cu prietena mea ne-am luat 12 sticle de vin și ne-am dus în cort. Vreți să știți ce s-a întâmplat? S-au dezmeticit și fraierii ăilalți și au început să mă roage să le dau și lor. Știi cu câte am mai rămas? Cu patru sticle. Mi-a fost jenă să nu le dau și lor…

Sfârșitul poveștii te face să zâmbești. Mai ales că povestește cu talent, are imagini plastice, cu multe culori. Asta m-a făcut să vă împărtășesc și vouă una din aventurile lui Bimbo în Marrakech.

Pentru că noi scriem despre oameni. Și poveștile lor.

Va urma