Zilele rămase până la alegerile europarlamentare se scurg ca o apă liniştită, deşi am intrat în ceea ce se cheamă în jargonul consultanţilor politici pre-campanie.
Sub luciul apei însă, curenţii de adâncime sunt repezi şi periculoşi: acolo se agită apele politice pe tema mult mai semnificativă a alegerilor prezidenţiale. În politică, gloanţele, lama de cuţit, dar şi faptele sunt vorbele. Să vedem cum arată cele ale candidaţilor. Să facem, cu alte cuvinte, un exerciţiu scandalos şi nepatriotic, dar plin de învăţăminte: împărţirea României între Băsescu, Geoană, Antonescu şi Radu, prinţul prezidenţiabil.
Cum arată cele patru ţări? Prima, a preşedintelui în funcţie, e o ţară de dezmoşteniţi. Suferă ca-n poemele lui Coşbuc, vrea nu pământ, ci dreptate, iar căpitanul navei ştie să-i aline suferinţele cu promisiuni şi alte spuse, de câteva ori istorice, mai totdeauna surprinzătoare, prea des pline de clacă şi zâzanie. Căpitanul dezmoşteniţilor are, în ciuda aparenţelor, nasul fin când vine vorba de aşteptările poporului, ştie mai totdeauna să fie cu o secundă mai deştept decât adversarii, vorbeşte simplu şi pe înţeles. Exact pe dos e fiul bonjurist al boierului ălui bătrân, mazâlul de la leat 2001.
Întors de la echivalentul de peste Ocean al Parisului cu obiceiuri noi şi vorbe pe măsură, Mircea Geoană a tot ieşit în curtea boierească din Kiseleff şi a încercat să vorbească pe înţelesul arendaşilor şi-al baronaşilor. Neînţeleasă de nimeni (în sens literal, al vorbelor), beizadeaua renegată a aruncat naibii straiele nemţeşti, a pus caftanul şi s-a pus pe suduit precum căpetenia haiducilor de mai sus. Aiurea-n tramvai... sau în căruţă, cum era pe vremea aia. Bătrânul mazâl îl urăşte, şi arendaşii ştiu asta. Totuşi, bonjuristul are ceva ce nu se prea găseşte în România: răbdare şi hectare (politice).
Intră în scenă al treilea pretendent. Dacă primul e o căpetenie de haiduci, şi al doilea, un bonjurist cu incertitudini de beizadea, acesta are o fizionomie de Făt-Frumos din Floare. Imaculat politic şi atrăgător, ar putea să-şi pună floarea de crin şi pe stindard, fiindcă vine de undeva, dintr-un trecut mitic, al unei monarhii prospere şi mândre. Problema lui Făt- Frumos e Căpetenia Haiducilor, care-i arată cu degetul petele de pe mantia albă. Acum câteva săptămâni, la o întrunire mare, Făt-Frumos a strălucit în vorbe. De atunci, nu s-a mai întâlnit cu propriul personaj. Dacă se va înşuruba în partitura următoarelor luni, nota falsă pe care a scăpat-o la congres, cea cu „codoaşă bătrână”, adresată Căpeteniei, riscă să-l piardă. Oamenii care îl cred şi îl ascultă vor orice altceva decât scandal şi FSN.
În fine, al patrulea prinţ-preşedinte, singurul la care prima particulă se aplică de jure, a aruncat într-un colţ sceptrul şi coroana pentru a înşfăca archebuza vremurilor noi, microfonul. Chiar şi faţă de Făt- Frumos din Floare şi în ciuda pregătirii, este, evident, un naiv anacronic. Singura lui scuză şi cauza surprinzătorului succes: naivitatea anacronică a prinţului cu nume de fruct e de câteva zile o marfă mai căutată (şi ascultată) de media şi electorat decât sudalma Căpitanului, anglicismele bonjuristului şi însufleţirea lui Făt-Frumos. Cele patru asocieri de mai sus sunt libere, poate subiective şi cu siguranţă prea poetice pentru cei patru prozaici candidaţi. Ele arată însă că problema e mai puţin câştigătorul, cât cei care-l urmează. Ţara cu patru preşedinţi va deveni din toamnă un preşedinte cu patru ţări. Ce ne aşteaptă atunci?
Recomandările noastre
