Noile medii electronice sunt din ce în ce mai mare măsură folosite ca nişte arme politice sau chiar militare.
După mesajele de pe internet ale al- Qaida şi blogurile din războiul dintre Israel şi Hamas, a urmat aşa-numita “Revoluţie pe Twitter” din Republica Moldova. În problema recentelor alegeri din Iran, lucrurile sunt încă mai interesante. Povestea implică trei site-uri bine cunoscute şi însuşi Departamentul de Stat al SUA. La începutul acestei săptămâni, Twitter avea programată o întrerupere pentru mentenanţă. Din cauză că protestele la adresa rezultatului alegerilor din Iran, care îl confirmă pe Ahmadinejad în fruntea ţării, curgeau şi deveniseră un echivalent al “Revoluţiei pe Twitter” legate de Chişinău şi Republica Moldova, de la începutul lui aprilie. La scurt timp, Facebook şi Google au oferit pe nepusă masă servicii în limba persană: o versiune a platformei sociale în primul caz şi traducere automată în şi din această limbă, în cel de-al doilea. Prin natura lor, şi Twitter, şi Facebook, şi Google moştenesc ceva din dezideratele legate de libertatea de exprimare care au însemnat stindardul şi gloria presei serioase, pe vremuri.
Decizia de a încuraja libertatea de expresie a iranienilor are deci o justificare filosofică, în toate cele trei cazuri, la fel cum în general marile servicii globale de internet sunt în permanentă confruntare cu ţări precum China sau Coreea de Nord. E o filosofie care convine însă oponenţilor regimului la putere. Pe Google, Twitter sau Facebook, adversarii lui Ahmadinejad se pot informa, coaliza şi eventual convoca la mitinguri “off- line”, în pieţele Teheranului, pot eventual pune la cale strategii politice de contracarare a regimului acuzat de fraudă. Într-un sens, lucrurile se reduc la truismul că libertatea de exprimare nu convine statelor autoritare, dar remarcabil e faptul că mijloacele prin care mentalităţile democratice sunt injectate într-un astfel de stat nu se mai numesc Radio Europa Liberă şi BBC World Service, ci sunt construite de internet. Există o complicitate între Google, Facebook şi Twitter, pe de o parte, şi administraţia SUA? În primele două cazuri, viteza cu care acestea au pus la dispoziţie facilităţi în persană poate doar, cel mult, să stârnească presupuneri. În cel de-al treilea însă a fost vorba de o legătură directă: un telefon recunoscut ca atare de Departamentul de Stat al SUA. Sensul convorbirii a fost: “Twitter pare a juca un rol important, într-un moment crucial, în Iran. Puteţi să-l lăsaţi în funcţiune?”.
„The Guardian”, cotidianul britanic care citează afirmaţia de mai sus, dă şi o explicaţie: preşedintele Obama are o linie prudentă în chestiunea iraniană, pentru a nu fi acuzat de amestec în procesul electoral şi în speranţa de a păstra deschisă posibilitatea unor negocieri directe cu Iranul, legat de armele atomice ale acestuia. A folosi Twitter, Facebook sau Google nu poate fi interpretat ca un semnal diplomatic anume, fiindcă în astfel de chestiuni nu există uzanţe şi nici prea multe precedente. Sensul politic al intervenţiei Departamentului de Stat este totuşi clar, iar demersul e, probabil, unul eficient. Pe vremuri, dacă o ţară avea o problemă cu o alta şi poseda o armată suficientă, încerca să o cucerească. Astăzi, “armatele” sunt companii private care asigură servicii legate de comunicare, angrenate benevol într-un joc cu consecinţe importante. Iar ţările nu sunt cucerite, ci dimpotrivă, li se oferă un supliment teritorial pentru cetăţenii nemulţumiţi, e drept că nu geografic, ci virtual.
Recomandările noastre
